permită să ducă vieţi diferite. În măsura în care această libertate a fost folosită într-o epocă, acea epocă a devenit demnă de atenţia posterităţii. Nici chiar despotismul nu ajunge la cele mai rele urmări ale sale, dacă sub domnia sa există individualităţi; şi orice forţă care striveşte individualitatea este o formă de despotism, indiferent cum s-ar numi şi indiferent dacă susţine că înfăptuieşte voinţa lui Dumnezeu sau poruncile oamenilor.

Acum, după ce am spus că individualitatea şi dezvoltarea constituie unul şi acelaşi lucru şi că numai cultivarea individualităţii produce sau ar putea produce fiinţe omeneşti evoluate, aş putea să-mi închei aici argumentarea: căci ce s-ar putea spune mai mult sau mai bine despre un mod de a fi al raporturilor dintre oameni decât că aduce fiinţele umane însele mai aproape de nivelul cel mai înalt la care ele pot ajunge? Sau ce se poate spune mai rău despre o piedică pusă în calea binelui decât că ea nu îngăduie acest lucru? Neîndoielnic însă că aceste consideraţii nu vor fi de ajuns pentru a-i convinge pe aceia care trebuie în primul rând convinşi; încât este necesar să mai arătăm că aceste fiinţe omeneşti evoluate sunt de folos celor neevoluate – să arătăm celor ce nu doresc libertatea şi nu ar profita de pe urma ei că ar putea fi răsplătiţi în mod clar pentru că îngăduie altor oameni să o folosească fără nici o oprelişte.

În primul rând deci aş sugera că ei ar putea învăţa ceva de la aceştia. Nimeni nu va nega că originalitatea este un element valoros în viaţa omului. Este întotdeauna nevoie de oameni care nu numai să descopere adevăruri noi şi să semnaleze când ceea ce a reprezentat cândva adevărul nu mai este adevărat, dar şi să iniţieze practici noi, să ofere exemplul unor comportări mai înţelepte, al unor gusturi mai bune şi al unor simţăminte superioare. Acest lucru nu poate fi tăgăduit de nimeni, decât poate de cei care cred că lumea a atins deja perfecţiunea în toate obiceiurile şi practicile sale. Este adevărat că această binefacere nu o poate aduce oricine: în comparaţie cu întreaga omenire, puţini sunt cei ale căror experimente, dacă ar fi adoptate de alţii, ar putea să constituie o îmbunătăţire a practicilor statornicite. Dar această minoritate este sarea pământului; fără ei viaţa omului ar deveni o baltă stătută. Nu numai că ei aduc pe lume lucruri bune care mai înainte nu existau; dar ei sunt şi cei care menţin vii lucrurile deja existente. Dacă n-ar mai fi de făcut nimic nou, oare intelectul uman ar înceta să mai fie necesar? Ar fi oare acesta un motiv pentru care cei care fac tot lucrurile cele vechi să uite de ce le fac, comportându-se ca nişte dobitoace, în loc să se comporte ca fiinţele omeneşti? Există, în cele mai evoluate credinţe şi practici, o foarte puternică tendinţă de a degenera, transformându-se în ceva mecanic; şi dacă n-ar exista un şir de oameni a căror originalitate mereu renăscută să împiedice transformarea tradiţiei în singurul temei al acestor credinţe şi practici, asemenea lucruri moarte n-ar putea rezista nici celei mai slabe lovituri din partea a ceva cu adevărat viu, şi atunci n-ar mai putea exista nici un motiv ca civilizaţia să nu piară, aşa cum s-a întâmplat în Imperiul Bizantin. E adevărat, oamenii de geniu sunt, şi vor fi probabil mereu, doar o mică minoritate; dar pentru a avea această minoritate trebuie să păstrăm solul din care ei răsar. Un geniu poate respira liber numai într-o atmosferă de libertate. Oamenii de geniu sunt, ex vi termini19, în mai mare măsură ca alţii, nişte individualităţi – mai puţin capabili, prin urmare, să se adapteze, fără constrângeri vătămătoare, vreunuia din puţinele tipare pe care societatea le oferă pentru a-i scuti pe membrii săi de dificultatea de a-şi modela singuri caracterul. Dacă din timiditate ei consimt să fie înghesuiţi cu forţa într-unul din aceste tipare, lăsând să se atrofieze toată acea parte din fiinţa lor ce nu se poate manifesta sub constrângere, societatea nu va beneficia decât prea puţin de geniul lor. Iar dacă au un caracter puternic şi îşi rup cătuşele, ei devin pentru societatea care nu a reuşit să-i reducă la tiparul locului comun un reper ce trebuie indicat odată cu avertismentele exprimate prin vorbe ca „nesăbuit“, „excentric“ şi altele asemănătoare; ca şi cum s-ar cuveni să fie deplâns faptul că Niagara nu curge liniştită între malurile sale ca apele unui canal olandez.

Astfel că eu insist şi accentuez asupra importanţei geniului şi a necesităţii de a i se îngădui să se desfăşoare liber atât în sfera gândirii, cât şi în practică, fiind perfect conştient că teoretic nimeni nu va contesta această poziţie, dar ştiind la fel de bine că, în realitate, aproape toată lumea este complet nepăsătoare faţă de ea. Lumea consideră că geniul este un lucru foarte frumos când îl face pe om capabil să scrie un poem tulburător sau să picteze un tablou. Dar în adevăratul sens al cuvântului, acela de originalitate în gândire şi acţiune, deşi nimeni nu spune că n-ar fi un lucru demn de admiraţie, aproape toţi, în sinea lor, consideră că se pot descurca foarte bine fără el. Din nefericire, acest lucru este prea firesc pentru a mai stârni uimire. Originalitatea este tocmai lucrul al cărui folos minţile neoriginale nu-l pot sesiza. Ei nu-şi dau seama la ce le-ar putea el servi; şi nici n-au cum să-şi dea seama, căci atunci n-ar mai putea fi vorba de originalitate. Primul serviciu pe care trebuie ca originalitatea să li-l facă este să le deschidă ochii; odată făcut acest lucru până la capăt, ar avea o şansă de a deveni ei înşişi originali. Până atunci, invitându-i să ia aminte că nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără ca să-l fi făcut cineva primul şi că tot ce este bun este rod al originalităţii, să le cerem doar să