fie îndeajuns de modeşti pentru a admite că au mai rămas lucruri de făcut care necesită originalitate şi să-i încredinţăm că au cu atât mai mult nevoie de originalitate, cu cât sunt mai puţin conştienţi de lipsa ei.

Adevărul adevărat este că, indiferent ce omagiu s-ar pretinde că se acordă, sau chiar s-ar acorda, superiorităţii spirituale, tendinţa generală de evoluţie a lucrurilor în întreaga lume face din mediocritate puterea dominantă în rândurile oamenilor. În istoria veche, în Evul Mediu şi, într-un grad tot mai mic, în timpul lungii treceri de la feudalitate la epoca actuală, individul a fost prin el însuşi o forţă şi dacă avea fie mari talente, fie o înaltă poziţie socială, era o forţă considerabilă. Astăzi indivizii sunt pierduţi în mulţime. În politică este aproape o banalitate să spui că actualmente lumea este condusă de opinia publică. Singura putere demnă de acest nume este aceea a maselor, precum şi a guvernelor atunci când se fac instrumentul tendinţelor şi instinctelor maselor. Acest lucru este adevărat atât în ce priveşte relaţiile morale şi sociale din viaţa personală, cât şi în sfera vieţii publice. Cei ale căror opinii contează drept opinie publică nu alcătuiesc totdeauna acelaşi gen de public: în America ei reprezintă întreaga populaţie albă; în Anglia, mai ales clasa de mijloc. Dar ei constituie totdeauna o masă, adică mediocritate colectivă. Şi ceea ce reprezintă o noutate şi mai mare, masele nu-şi împrumută acum opiniile de la demnitarii Bisericii sau ai statului, de la lideri oficiali sau din cărţi. Oameni care sunt în mare măsură la fel ca şi ei gândesc în locul lor, adresându-se lor sau vorbind în numele lor fără nici o pregătire, prin ziare. Nu deplâng toate aceste lucruri. Nu susţin că ar exista ceva mai bun care s-ar potrivi – ca regulă generală – cu actuala stare neevoluată a spiritului uman. Dar aceasta nu împiedică cârmuirea mediocrităţilor să fie o cârmuire mediocră. Nici o cârmuire realizată prin democraţie sau prin mijlocirea unei numeroase aristocraţii nu a reuşit sau nu putea reuşi, nici în actele sale politice, nici în opiniile, calităţile sau în turnura spirituală pe care le încurajează, să se ridice deasupra mediocrităţii, cu excepţia cazului în care Mulţimea suverană s-a lăsat singură călăuzită (lucru pe care, în momentele sale cele mai bune, l-a făcut totdeauna) de sfaturile şi influenţa Unuia sau Câtorva mai înzestraţi şi mai instruiţi. Începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ. Toată cinstea şi gloria omului obişnuit constă în a fi capabil să urmeze această iniţiativă; de a fi sensibil la aceste lucruri înţelepte şi nobile, lăsându-se condus către ele cu ochii deschişi. Eu nu sprijin acel gen de „cult al eroilor“ care aplaudă pe omul de geniu puternic, pentru a fi luat cu forţa în mâinile sale cârmuirea lumii şi a o fi obligat să execute vrând nevrând porunca sa împotriva voinţei ei. Tot ceea ce acest om poate pretinde este libertatea de a arăta care este calea cea dreaptă. Puterea de a constrânge pe alţii să o urmeze nu numai că este în contradicţie cu libertatea şi dezvoltarea celorlalţi, dar ea l-ar corupe şi pe însuşi acest om puternic. Se pare totuşi că atunci când opinia maselor alcătuite doar din oameni de mijloc a devenit sau devine pretutindeni puterea dominantă, contragreutatea şi corectivul la această tendinţă ar putea fi individualitatea tot mai pronunţată a celor care se află pe culmile mai înalte ale gândirii. Tocmai în aceste împrejurări este necesar ca oamenii excepţionali, în loc de a fi descurajaţi, să fie în mod special încurajaţi să acţioneze altfel decât masele. În alte epoci această comportare a lor nu prezenta nici un avantaj, decât dacă ei acţionau nu numai diferit faţă de masă, ci şi mai bine. În vremurile noastre, simplul exemplu de nonconformism, simplul refuz de a îngenunchea în faţa obiceiului constituie în sine o binefacere. Tocmai pentru că tirania opiniei publice este de aşa natură încât ea face din excentricitate un motiv de reproşuri, este de dorit ca, pentru a înfrânge această tiranie, oamenii să fie excentrici. Excentricitatea a abundat totdeauna atunci şi acolo unde abunda forţa de caracter; iar amploarea excentricităţii dintr-o societate a fost în genere proporţională cu cea a genialităţii, vigorii spirituale şi curajului moral existent în ea. Că atât de puţini oameni cutează astăzi să fie excentrici este principalul pericol al vremii noastre.

Am spus că este important ca lucrurilor neobişnuite să li se acorde cât mai mult spaţiu de acţiune, pentru ca în timp să se poată vedea care dintre aceste lucruri sunt potrivite pentru a fi transformate în obiceiuri. Dar independenţa în acţiune şi nepăsarea faţă de obiceiuri merită să fie încurajate nu numai în virtutea şanselor pe care le oferă pentru impunerea unor modalităţi mai bune de a acţiona şi a unor obiceiuri mai demne de a fi adoptate de toată lumea; şi nu numai oamenii cu o netă superioritate spirituală au dreptul să-şi conducă viaţa în felul lor propriu. Nu există nici un motiv pentru ca toate existenţele oamenilor să fie construite după un singur model sau după un număr mic de modele. Dacă un om posedă, într-o proporţie cât de cât acceptabilă, experienţă şi bun-simţ, atunci felul său propriu de a-şi aranja existenţa este cel mai bun, nu pentru că ar fi în sine cel mai bun, ci pentru că este al său, propriu. Fiinţele omeneşti nu sunt ca oile; şi nici măcar oile nu se aseamănă până acolo încât să nu poată fi deosebite una de alta. O haină sau o pereche de ghete nu i se vor potrivi unui om decât dacă sunt făcute pe măsura sa sau dacă are la dispoziţie un depozit întreg din care să aleagă; este oare mai uşor de găsit modul de viaţă potrivit decât haina potrivită ori sunt fiinţele omeneşti mai asemănătoare în întreaga lor conformaţie fizică şi spirituală decât în forma piciorului?