public şi o avere considerabilă, dacă aş avea inima destul de împietrită ca să renunţ la românism pentru o altă cultură. Dar nu pot. Fără neamul meu, nimic nu mă mai interesează în istorie“.1428 Iată o declaraţie care astăzi ar putea să fie considerată produsul unui retardat mintal, în orice caz o propoziţie astăzi supectă. Un Eliade naţionalist, un Eliade inutil.

În 6 aprilie 1944 disperat încă o dată de soarta României notează: „Simt că dorinţa mea de a mă duce în ţară este alimentată în primul rând de dorinţa extincţiunii. M-aş duce pe front nu pentru ca să mă bat, ci pentru ca să mor. Un dezgust final de istorie. O sete de sinucidere. Apeoape că mă bănuiesc de laşitate în neurastenica mea dorinţă de a fi acolo unde se poate muri fără să afle ceilalţi de ce-ai vrut să mori. În orice caz, la acest prim examen în faţa tragediei, am eşuat lamentabil. Nu pot suporta tragedia colectivităţii. Aş vrea să pier eu, înainte de a se fi consumat. […] Mă gândesc să scriu o carte: Teroarea istoriei, pe această temă: că, până mai deunăzi, orice dramă personală şi catastrofă etnică îşi avea justificarea într-o cosmologie sau soteriologie oarecare (ritmurile cosmice, reabsorbţiunea în apă, ekpyrosis sau purificarea prin foc, ciclurile istoriei, „păcatele noastre“ etc.). Acum istoria terorizează pur şi simplu – pentru că tragediile provocate de ea nu-şi mai găsesc justificarea şi absolvirea“.1429 Va scrie în 1949 Mitul eternei reîntoarceri, cartea sa cea mai ofensivă în sensul filozofiei istoriei.

Ceea ce este foarte interesant este că nu notează nimic în august 1944 despre evenimentele politice din ţară, nici un rând despre 23 august, despre ruperea alianţei cu Germania, o tăcere care spune foarte mult despre opţiunile lui Eliade. Cel mai probabil a considerat actul de la 23 august ca pe o sinucidere, ca pe o livrare necondiţionată în mâna sovieticilor şi ca pe un act de trădare a Germaniei. Dar jurnalul tace. În aceste momente drama Ninei devine mult mai prezentă în jurnal. La 20 noiembrie Nina murea ascunzându-i până în ultima clipă adevăratul diagnostic al bolii, cancer. Era o imensă dovadă de dragoste, o supunere definitivă a propriului destin. Cu toate acestea, unele din notaţiile lui Eliade sunt de un cinism egolatric de nesuportat. Nina devine atotprezentă în jurnal după moarte, Eliade scriind un „roman“ al Ninei, abia după trecerea ei dincolo.

Anul 1945 readuce notaţiile cu privire la proiectele eliadiene: „Misiunea mea în cultura sec. XX este să redescopăr şi s-o fac vie, lumea presocratică“. 1430 Criza existenţială se prelungeşte, face lecturi în special din Kierkegaard şi Şestov, comenteză foarte puţin evenimentele politice şi războiul, acum definitiv pierdut, este preocupat în continuare de proiectul Prolegomenelor, pe care îl anticipează ca fiind important. În toată această perioadă se consolidează sentimentul unei apocalipse definitive, sfârşitul războiului înseamnă pentru Eliade prea puţin un nou început, cât mai ales prelungirea unei violenţe, prelungirea terorii istoriei. Avea dreptate din punctul de vedere al celui care vedea ocuparea Europei de soviete. Notaţiile anului 1945 se referă cu deosebire la Nina, la noile proiecte, la recitirea şi corectura vechilor romane, de câteva ori disecă problema libidoului propriu, al permanentei ispite erotice, un subiect mai puţin reliefat până acum, dar, pare-se, destul de presant. Viziunile şi visele cu Nina sunt atotprezente, torturante, reliefând criza existenţială a lui Eliade.

Pe 22 august vestea cea mare soseşte, viza franceză fusese acordată, drumul spre Paris era liber. „Patru ani şi şapte luni de Portugalia! Mâine plec la Lisabona, să petrec „ultima“ săptămână. Joi, 13 septembrie, la 8.40, pleacă trenul spre Hendaya. Îmi făgăduiesc să fac bilanţul acestor ani în tren. Aici rămâne Nina, a opta parte din viaţa mea; şi foarte multe suferinţe“.1431

Jurnalul portughez este unul din cele mai interesante fragmente de jurnal eliadian. Textul său îl dezvăluie pe Eliade la epoca maturităţii, un autor interesant, un om aflat într-o cumpănă a destinului, luptând cu tenacitate pentru propria fiinţă, pentru propria libertate. Jurnalul nu este o capodoperă literară şi nici nu este un document uman extraordinar, este, în schimb, un document valoros, o fantă deschisă spre înţelegerea unuia dintre cei mai interesanţi şi prodigioşi intelectuali români ai secolului XX. Faţă de alte jurnale, chiar în domeniul românesc, acest jurnal nu atinge cota unui jurnal impresionant prin analiză, prin stilistica umană relevată. Rareori ochiul sau urechea lui Eliade surprinde aici la modul genuin spectacolul lumii, fauna umană este succint descrisă, sutele de pagini ale jurnalului nereuşind să devină admirabile dacât de puţine ori. În fond, calitatea unui jurnal nu poate fi decât metafizică sau estetică. Lectura unui jurnal îl transformă întotdeauna în literatură. Jurnalul eliadian nu este în nici unul din cele două sensuri o realizare, fără a fi totuşi câtuşi de puţin neinteresant sau factice. Capodopera lui Eliade în domeniul autoscopiei ramâne autobiografia sa, apărută în limba română sub falsul titlu de Memorii. Jurnalul portughez nu relevă o temperatură înaltă a ideaţiei, nu este nici martorul unei drame umane sau a unei drame a cunoaşterii, este în bună masură doar o proză al cărei interes vine din numele autorului. Cu toate acestea trebuie recunoscut jurnalului portughez autenticitatea şi sinceritatea, din jurnal reiese un Eliade viu, deseori frivol, adesea egolatru, pasionat profund de propria persoană, fără o angajare metafizică în existenţă, dominat de erotism, fără acces încă la dimensiunea religioasă a existenţei. Ceea ce umanizează şi complică liniile portretului eliadian este prezenţa dramei Ninei şi reflectarea acesteia în trăirile lui Eliade.

Dezvăluirea poziţiei politice a lui Eliade este de asemenea un element de interes major, pentru că ridică încă o dată vălul de pe angajarea politică şi istorică a lui Eliade. Eliade rămâne în această perioadă un legionar convins, chiar dacă