nu şi activ politic, chiar dacă luând distanţa necesară faţă de ceea era iremediabil un eşec, iremediabil compromitere în fosta acţiune politică a Legiunii. Eliade este deci şi la 35 şi la 38 de ani un om de dreapta, chiar dacă nu şi în mod necesar încă un radical de dreapta. Cred că interpretarea pe care o dă Sorin Alexandrescu intermezzo-ului portughez, în sensul unei tranziţii de la legionarism spre altceva, nu se poate susţine. Eliade rămâne la vechile poziţii, acceptând totuşi evidenţele politice şi raporturile de forţă instaurate după ianuarie 1941. Sfârşitul războiului, înfrângerea suferită de România, ocuparea ţării de Armata Roşie îl va face abia să renunţe la orice credinţă politică legionară, în sensul unei speranţe concrete privind reluarea unei acţiuni politice reale a acestora. Atunci de-abia, Eliade va renunţa complet la politică, la a mai gândi politic, la a mai acţiona politic sau la a mai spera politic. Raportarea la România se va face pe un cu totul alt plan, pur cultural şi prin acesta transinstoric, România în eternitate.1432

Jurnal 1941-1969

„Aici, în «Occident», nu sunt decât un fragment.“ (M. Eliade, Jurnal, 1953)

Jurnalul, de fapt selecţia din marele Jurnal, lui Eliade începe cu câteva fragmente din jurnalul porughez, care dau astfel posibilitatea să întrevedem tipul de selecţie pe care Eliade îl practică cu privire la propriile note, cu privire la propria existenţă comunicată public. Jurnalul portughez este expurgat de orice aluzie politică, de orice dimensiune ofensivă cu privire la alegeri politice şi ideologice. Eliade înţelege că trebuie să taverseze o lungă perioadă, poate definitiv, de recluziune, de camuflare, el este cel învins, cel vânat acum. Războiul pierdut, pacea care se instaurează, toate acestea sunt condiţiile dure ale refugiului eliadian. Eliade înţelege definitiv că nu poate supravieţui decât dacă se ascunde, dacă va fi într-un permanent travesti. Cu toate acestea, trebuie să scrie, trebuie să publice, trebuie să se afirme, să câştige pariul cu istoria, cu cultura, cu propria ţară învinsă, hăituită acum, ca şi el. Jurnalul publicat este marele său travesti, marea sa camuflare exterioară. Jurnalul trebuie să lase transparente numai ceea ce poate contribui la imaginea publică deja constituită, un Eliade profan, un savant riguros şi inofensiv, o persoană insignifiantă politic şi ideologic, un om care nu trebuie cenzurat. Eliade nu are nimic de spus istoric şi politic, nu a spus niciodată ceva în sensul acesta, iată mesajul jurnalului. Tot ceea ce este Eliade este în cărţile sale, în munca sa de savant, de profesor. Dar pariul e mai complicat decât atât, Eliade nu renunţă nici o clipă la mesajul său, la iluminarea sa, el trebuie să comunice lumii acest mesaj şi o va face în pofida recluziunii sale. Camuflarea tocmai îl va ajuta, pentru că această camuflare este chiar mediul mesajului său, camuflarea însăşi este legea apariţiei şi prezenţei sacrului în istorie, camuflarea în insignifiant, în rutină, în normalitate. Mesajul său nu este parte a sacrului, dar este desigur o vestire a ultimei forme de sacru pe care fiinţa umană o poate percepe. Iluminarea eliadiană nu este mistică, pentru că mistica nu mai este o necesitate inconturnabilă, mesajul însuşi este substanţa comunicării şi a iluminării or, mesajul este obţinut pe calea studiului şi a raţiunii. Eliade are această convingere despre sine că este un mesager al unei ultime vestiri, că sacrul s-a reîntors, subreptice în profan, pe care îl consumă inaparent prin istorie, dar o istorie care îşi va revela dimensiunea apocaliptică. De aceea hermeneutica sa este învestită ca fiind o „saving discipline“, pentru că există un ţel dincolo de rigoarea ştiinţifică, iar acest ţel nu poate fi decât adevărul, iar ştiinţa nu poate renunţa la adevăr, chiar dacă vulgata ştiinţifică în curs prescrie renunţarea la adevăr. Aici întrevedem şi pariul său antinietzsche-an, vestirii sale a nihilismului deplin, al lui „Dumnezeu a murit“, i se opune vestirea eliadiană a sacrului care se reîntoarce, care oferă din nou lumii o şansă pentru inteligibilitate, pentru sens. În mijlocul haosului planetar, în mijlocul absurdului universal trebuie vestită revenirea sacrului ca modalitate ontică de reapropriere a fiinţei. Omul nu este pierdut, nu trebuie să evadeze decăzut în „das man“, în informul rutinei şi al angoasei, al uitării fiinţei, al ateismului ofensiv, ci se poate întoarce către sine însuşi, către originile sale, care îi pot furniza accesul la metafizică, la originar, deci la adevăr.

Publicarea jurnalului se face din şi cu perspectiva senectuţii, decupajul este deci definitiv. Aceasta este imaginea care trebuie lăsată posterităţii. Eliade are dreptate să se apere îndârjit, să-şi apere supravieţuirea ca om de cultură, ca intelectual, în câmpul extrem de tensionat al culturii europene şi universale de după cel de-al doilea război mondial. Orice acuzaţie de fascism l-ar fi putut trimite direct spre neantul cenzurii definitive, spre tăcerea absolută. Ca intelectual apatrid, fără a putea spera că va mai putea fi acceptat în propria ţară vreodată, trebuie să conserve şansele unei cariere internaţionale, ale unei cariere libere care să îi poată garanta capacitatea de expresie. Alege în primă instanţă Franţa, dar se dovedeşte că este prea aproape de România, de influenţa regimului de al Bucureşti, şi în plus, mediul francez se dovedeşte mult prea permeabil la marxism, comunism şi cenzură ideologică. Astfel devine clar că numai America poate reprezenta adevăratul ţărm al refugiului intelectual, locul de unde viaţa poate fi luată de la capăt, iar istoria universală abolită prin cunoaştere, ceea ce este permanent utopia intelectuală şi religioasă a lui Eliade.

Aici este locul să ne întrebăm dacă Eliade pune în scenă, aşa cum a fost acuzat, conştient un proces de înşelare continuă de ocultare a adevărului despre propria persoană angrenată în multiple jocuri politice şi ideologice sau, oricum, angajată într-un fascism conştient de sine. Este Eliade un om cu mentalitate de proscris, care fuge întotdeauna de adevăr, de recunoaştere