şi de obiectivitate, interiorizând permanent o vină greu de mărturisit? Jurnalul cred că demonstrează îndelung că ceea ce ascunde Eliade nu este altceva decât o poziţie intelectuală fundamentată pe o speranţă teologică, un punct de vedere excentric noii vulgate pozitiviste. Eliade mai învăluie şi o deplină şi transparentă recunoaştere a tribulaţiilor politce şi ideologice din anii 1935-1940, perioadă care trebuie să rămână, susţine Eliade, să fie judectă cu deplină obiectivitate, după ce Europa va reveni la libertate, adică după ce războiul rece se va fi sfârşit. Ceea ce susţine Eliade, în mod implicit, este că orice discuţie despre „războiul civil european“ (cu expresia lui Ernst Nolte) nu poate fi tranşată pentru că, inevitabil, este victima unei logici a războiului, deci a voinţei de a anihila adeversarul, de a simplifica şi uniformiza circumstanţele istorice şi politice. Nu există nici o parte scutită de aberaţie, de inumanitate, de grotesc, de exerciţiul crimei. Pe de altă parte, Eliade nu are conştiinţa unui vinovat pentru că el nu a acţionat politic şi istoric, nu a avut niciodată poziţia necesară pentru a decide, pentru a acţiona şi a determina astfel suferinţa unora sau altora, a fost, dimpotrivă, victima poliţiei şi a dictaturii regale. Iar angajamentul legionar nu l-a considerat niciodată ca pe o greşeală, ca pe o vină de expiat în faţa istoriei sau a supravieţuitorilor istoriei. Nici aici nu s-a considerat angajat personal în acţiuni care să însemne suferinţa altora. A considerat până la capăt Legiunea ca fiind o încercare onestă de a readuce România pe linia de plutire a destinului său istoric, iar angajamentul său, în orice caz, ca pe un angajament sincer, onest, în a construi o lume mai bună prin intermediul Legiunii. O condamnare i s-ar fi părut o enormitate, o crimă, o imensă injustiţie. Eliade a vrut şi a reuşit să evite să devină victima unei justiţii istorice falsificate. Trebuia Eliade să vorbească mai mult despre implicarea sa politică, despre acea epocă? Desigur! Ar fi trebuit să facă mai mult decât a făcut, dar a cântărit mereu imensa injustiţie a păcii, o Europă livrată comunismului, şi a refuzat să compară în faţa unui tribunal al umanismului care nu putea să judece decât poziţia istorică a dreptei, fără nici o aluzie la ce însemna poziţia unei stângi totalitare. Tăcerea sa nu îl identifică în nici un caz cu politicile totalitare ale dreptei interbelice, tăcerea sa nu este un manifest al aprobării criminale, cum s-a încercat mereu să se spună, ci doar conştiinţa unei teribile slăbiciuni, evitarea cu orice preţ a unei culpabilizări incoerente, fără putinţa unei apărări pe măsură. Eliade s-a considerat chiar în climax-ul său legionar un intelectual anexat politicii sub imperativul urgenţei, al unei restaurări urgente a demnităţii naţionale într-o epocă de degringoladă, de derapaj al fragilei democraţii carliste. Nici chiar rechizitoriul violent şi tenace al lui Mihail Sebastian nu poate face din el un fanatic violent, un cinic al revoluţiei violente.1433 Rămâne într-adevăr problema tăcerii în epocă în faţa crimelor politice, în faţa politicii antisemite, în faţa dezintegrării oricărei ordini a statului de drept. Eliade este aici un martor vinovat pentru că este un martor tăcut, un martor timorat, nu numai de presiunea politică, ci şi de propriile convingeri, de propriile limite. Probabil că a judecat de multe ori în logica războiului civil, o întreagă generaţie de tineri ai României erau condamnaţi la extincţie socială, economică şi politică într-un stat care nu mai voia să le recunoască nici un drept, nici pe acela de a face politică, nici pe acela de a se opune abuzului autorităţii, o generaţie deci care trebuia să cucerească puterea politică pentru a supravieţui, pentru a demantela miciuna, corupţia şi abuzul. În acest război civil probabil că a considerat că lupta pentru supravieţuire în faţa statului ca inamic trebuie dusă cu orice mijloace, inclusiv cu cele violente, legalitatea fiind deja încălcată de chiar autoritatea care era menită să o apere şi să o aplice. Or, tocmai acest lucru nu trebuia să se întâmple, pentru a dovedi că ordinea pentru care se luptă este cu adevărat o altă ordine. Încuviinţând acest tip de abordare Eliade a putut fi un martor vinovat moral. Constantin Noica la rândul său a considerat că tributul de sânge plătit de această generaţie nu poate fi decât legitimarea pentru cucerirea puterii politice, pentru sfârşitul haosului. Dictatura regală a stopat accesul Legiunii la putere pe calea alegerilor libere, a impus raportul de forţă, instaurând un regim de dictatură personală care a sfârşit în haos şi dezastru total. Convingerea intelectualilor legionari a fost că elita politică a ţării realmente nu mai poate da nimic valoros, că totul este menit degradării şi ruinei. Părea iraţional ca în aceste condiţii tinerii acestei ţări să fie supuşi ostracismului, numai ca elita politică a ţării să poată continua exerciţiul puterii, exista un sentiment al urgenţei şi al injustiţiei istorice care legitima mersul spre împlinirea speranţei. Apoi Legiunea nu era numai un partid politic, era mai ales o mare şcoală a reconstrucţiei naţionale care nu urmărea simpla victorie electorală, ci instaurarea unei morale civice bazate pe morala şi teologia creştinismului ortodox. Toate aceste argumente au constituit desigur armătura necesară pentru dizpozitivul care să legitimeze tăcerea şi logica războiului în care inamicului nu i se poate concede nimic.

Prima însemnare de după plecarea din Portugalia este datată 17 septembrie 1945. Cioran le rezervase două camere de hotel, se instalează, după care, în chiar dimineaţa zilei de 17 face o vizită la Legaţie. Apoi, în 18 septembrie, imediat gândul la public, un nou şi necunoscut public, căruia va tre bui să i se adreseze numai în franceză. Iar pe 19 septembrie, vizita la Luvru, pentru prima oară: „Pentru întâia oară la Luvru. Văzută la 38 de ani, Venus din Milo nu mă entuziasmează. Şi totuşi, nu mă pot hotărâ să mă depărtez; parcă tot aş aştepta să-mi „reveleze secretele“. Capul, care la început nu-mi plăcuse, începe să mă farmece. Privirile acelea, care