trec pe deasupre noastră, nu pornesc dintr-o pupilă umană şi sunt inadecvate obiectelor în necontenită devenire; ele nu surprind decât formele ideale, arhetipale“1434 Uimitoare înscrierea imediată în logica unui intelectual pasionat de a cunoaşte cât mai mult, un intelectual à son aise, liber să se dedice oţiului estetizant şi hermeneuticii laborios improvizate. Această minunată libertate va dura întreg anul 1945, lecturi, plimbări, spectacole de teatru, filarmonică. Un singur proiect deocamdată: Techniques du Yoga, bazată pe teza de doctorat din 1936. Tot ceea ce putea fi tensiune, angoasă a imigrantului, dezbatere, speranţă sau disperare a exilului politic nu transpare. Totul este de un calm şi de o placiditate etraordinară. Prima însemnare despre evenimentele din ţară abia în 13 iulie 1946 când este relatată discuţia cu Herescu care îi spune că în ţară a început valul de teroare, s-au efectuat 17 000 de arestări. Întreg anul 1946 pare a se scurge fără nimic interesant , fără nimic angajant. La 22 septembrie o mică teorie a jurnalului: „În fond, nu oricine poate ţine un jurnal interesant, semnificativ. Talentul de scriitor nu joacă, în acest caz, aproape nici un rol. Ai sau nu ai „bossa“ jurnalului intim, după cum o ai pe aceea a nuvelei sau a povestirii fantastice“.1435 La 11 octombrie prima însemnare despre lectura presei din ţară, prilej de a-l evoca pe Sebastian: „Ce milă mi-a fost de imensele lui eforturi, de suferinţele cu care plătea fiecare pagină scrisă!...Nu mă voi consola niciodată că nu l-am revăzut în august 1942 când m-am întors, pentru o săptamână, la Bucureşti. Mi-era, atunci, ruşine de mine – consilier cultural la Lisabona – şi de umilinţele pe care le îndura el, pentru că se născuse, şi voise să rămână Iosif Hechter. Acum, mă zbat, inutil, în iremediabil“.1436 De ce tocmai Sebastian? Este evident că, pe lângă prietenie, este vorba aici de o sesizabilă culpabilitate resimţită de Eliade, ştia că îl ocolise cu bună-ştiinţă, că întrerupsese dialogul cu Sebastian, pentru că dialogul era absurd, nimic nu putea fi explicat, nimic justificat din ceea ce i se întâmpla lui Sebastian. Apoi nu era vorba de umilinţe, era vorba de ceva mult mai grav, de teroare şi de ameninţarea cu dispariţia. Nu pentru că Hechter voise să rămână Hechter, ci pentru că Hechter era, devenise pur şi simplu indezirabil. Formularea lui Eliade este eufemistică, timorată de culpabilitatea clar resimţită la vederea numelui şi a fragmentului de jurnal publicat de Revista Fundaţiilor Regale. Amintirea lui Sebastian trebuie să fi fost prima dintr-un şir de amintiri neplăcute care îndemnau probabil la revizuiri, la întrebări cu privire la diverse momente, circumstanţe, atitudini din trecutul recent, chiar dacă sentimentul unei colosale şi imperative fatalităţi trebuie să fi domnit peste toate aceste amintiri şi experienţe rememorate. Fatalitate care, chiar dacă nu ştergea orice culpă morală, asigura un sentiment al incomensurabilului, al insignifianţei personale în vâltoarea turbionului mondial al dezastrului. Pe 12 octombrie o altă însemnare legată de destinul său de scriitor român: „Aseară am suferit o groaznică criză de deznădejde. Provocată probabil de lectura jurnalului lui Sebastian şi de însemnările doctorului Ulieru, publicate tot în Revista Fundaţiilor Regale: lectura mi-a dezvăluit deodată înstrăinarea de adevărata mea vocaţie, aceea de scriitor român. (…) Teroarea ireversibilului! Pentru întâia oară în viaţă, m-am putut vedea m-am putut accepta ca un ratat“. Pasiunea lui Eliade pentru literatură se vedea contrazisă de noile condiţii, a fi imigrant, a fi exilat, ce şansă să poţi continua să scrii în limba română, câte şanse sa poţi fi citit, apreciat, să ai un public?!

La 1 noiembrie 1946 notează câteva rânduri despre Criterion, cu nostalgie şi cu credinţa că dacă totul s-ar fi desfăşurat într-o limbă de circulaţie, Criterion ar fi putut să fie considerat precursorul existenţialismului atât de prizat la acel moment la Paris. Mai degrabă o eroare această nostalgică consideraţie, pentru că Criterion nu avansa o nouă antropologie şi nici nu se baza pe vreun corpus de texte care să propună o doctirnă sau o filozofie. Există în fundal pedagogia lui Nae Ionescu, mitul trăirismului, al autenticităţii, publicistica ofensivă a câtorva dintre criterionişti, dar nu exista o mare carte care să adune şi să ofere albiile de curgere ale unei noi sensibilităţi metafizice. Eliade scrisese numai proză, în care încercase, ce-i drept, să dea glas unei noi sensibilităţi, dar nu reuşise în totalitate. Cu toate acestea, este evident că Criterion însemnase o nouă realitate culturală, un nou şoc pentru cultura română, atât de jurnalistică şi bulevardieră în epocă.1437

La 13 noiembrie o privire peste umăr la Heidegger, un confrate angajat şi el în turbionul revoluţiei interbelice: „Vuia îmi povestea astăzi că Heidegger, pe când se aştepta să fie epurat ca „hitlerist“, i-a arătat maldărul de manuscrise şi i-a spus: „Dacă germanii îmi vor aduce o semenea insultă, am să-mi ard întreaga mea operă inedită!“ Care este, se spune, şi cea mai interesantă…“.

La 15 decembrie, din nou câteva consideraţii asupra jurnalului intim, care ar avea mai ăuţin rostul autocunoaşterii, cât pe acela al salvării memoriei personale: „Mi se pare că un jurnal e şi mai realizat (ca gen literar) şi mai instructiv (pe plan etic, psihologic, istoric) dacă autorul înregistrează, în curgerea orelor, anumite imagini, situaţii, gânduri; dacă, aşa cum scriam cu alt prilej, salvează, „îngheţându-le“, fragmente de timp concret“.1438

Pe 10 aprilie 1947 notează că citind Sein und Zeit şi dând peste câteva pagini despre repetiţie se consideră confirmat în reflecţiile pe care le face despre metafizica primitivilor. „O veche ambiţie a mea: să scriu într-o zi o Metafizică şi o Etică utilizând exclusiv documente din civilizaţiile „primitive“ şi orientale“. Notaţia e destul de absconsă, deşi face