în mod clar trimitere la o serie mai veche de proiecte care îşi propuneau să reveleze modernilor ontologia arhaică a omului primitiv. Dar care ar putea fi documentele utilizate şi care ar fi sensul scrierii unei metafizici şi a unei etici e mai puţin clar. De altfel, Mitul eternei reîntoarceri va fi lucrarea care îşi va propune să redescopere această ontologie arhaică.

Pe 13 mai o notă importantă despre Hegel, un autor pe care îl descoperă cu adevărat de-abia acum şi care va fi o referinţă importantă pentru propria filozofie a istoriei. Hegel este admirat pentru puterea cu care oferă un sens istoriei universale, cu toate acestea notează: „Mă împotrivesc cu toată puterea viziunii „istorice“ a lui Hegel (şi în Archétypes et répétition arăt de ce), dar nu mă pot împiedica să nu-i admir opera“. Este aici un malentendu, Hegel nu rămâne un istoricist, istoria hegeliană este realizarea ideii absolute, a spiritului, evenimenţialul se dizolvă în metafizic, din acest punct de vedere, Eliade este mult mai aprope de Hegel decât este dispus acum să înţeleagă. Dar, într-adevăr Hegel salvează istoria, tocmai pentru că este necesară şi raţională ca manifestare a spiritului absolut. Eliade este reticent în a dori salvarea istoriei ca devenire temporală, arhetipul este pentru el tocmai anularea oricărei deveniri, a oricărui timp.

Mai vechile obsesii, cu toate că diminuate, îşi fac din nou loc, mai vechile proiecte absolute, proiecte care îi dau mereu senzaţia de libertate, de putere şi de creativitate neîngrădită. Pe 2 septembrie 1948 notează: „Mă gândesc să scriu o carte care să mă exprime în întregime. Să mă retrag, pentru câteva săptămâni într-un loc izolat – o insulă, o cabană, într-un vârf de munte (idealul ar fi Ţara Focului!), fără cărţi, fără manuscrise“.1439 Sfârşitul anului 1947 îi este dedicat în întregime lui Balzac, lecturi, studii,documente, comentarii. Pe 9 noiembrie relatearea vizitei la Maruca Cantacuzino Enescu, fosta iubire a lui Nae Ionescu, prilej de incursiune în memoria ţării pierdute. Deosebit de interesantă această cenzură dramatică a oricărei notaţii extinse deespre pierderea solului ferm, despre pierderea ţării. Eliade pare încă plecat într-un soi de vacanţă de studii prelungită. Or, adevărul este cu totul altul, şi este unul dramatic, care vizează fiinţa interioară a autorului şi scriitorului Eliade, tocmai de aici nevoia de a camufla, de a brava, de a diminua magnitudinea dezastrului. În 6 decembrie chiar el nota că, citind jurnalul, descoperă cât îl trădează acesta pentru că nu lasă să transpară atâtea din preocupările pe care le avea, diaspora („mitul diasporei“), notaţiile abundente pentru decripterea religiilor primitive etc.

Anul 1948 decurge în acelaşi fel, lent, insidios fără nici o explozie, numai lucrul al proiecte, vizite, audiţii etc. Este anul în care Ghiza pleacă în Argentina. În 1949 îi apare Tratatul la Payot şi intră practic în galeria autorilor francezi consacraţi. La 27 iunie, zi fastă: „Toată ziua de azi, oarecum în état de grace. „ Văd“ admirabil începutul şi sfârşitul romanului. Ştiu doar destul de vag ce se va întâmpla între acest început şi sfârşit (1936-1937 – 1948-1949. Doisprezece ani de viaţă românească; aş vrea să utilizez mult din ce-am văzut şi auzit de la alţii, dar mai ales să mă las purtat de imaginaţie şi să regăsesc ca într-un vis, acel timp paradiziac al Bucureştiului tinereţii mele“. În 21 iunie notase: „ Se întâmplă ceva – şi ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lungă, ci pur şi simplu,alta decât cea de ieri sau cea de mâine. Cândva, în Portugalia, imaginasem un fel de poveste cu miracolul regenerării şi tinereţii veşnice dobândite într-o noapte de Sânziene. Imaginasem, e puţin spus. Multe zile de-a rândul am trăit parcă sub vraja acestui mister. Trăiam aşteptând: să mi se întâmple ceva, să mi se dezvăluie ceva“. La 28 iunie nota: „În drum spre Musée Guimet, am descoperit cum aş putea integra în Noaptea de Sânziene (căci aşa se cheamă noul meu roman) o bună parte din Apocalips, adică toate episoadele semnificative. Renunţ la toată partea întâi, Vădastra în liceu şi Universitate“. La 3 iulie notează: „Am întrerupt cartea depre şamanism şi lucrez tot timpul la Noaptea de Sânziene“. Este realmente un moment foarte importanat în viaţa lui Eliade, care ajunge astfel la echilibru, la posibilitatea de a renaşte ca scriitor român, la reluarea întregii mitologii a tinereţii. România poate fi, de acum încolo, reconstruită epic în romanul care trebuie să fie o Arcă a lui Noe, să salveze existenţe, destine separate, pierdute într-o istorie universală maăcinată de lipsă de sens. Noaptea de Sânziene este marea încercare epică a sa, marele pariu pe care îl va încerca cu literatura română, cu istoria românească, cu întreaga sa generaţie, este romanul care tebuie să salveze România pierdută acum în imensitatea absurdului comunist. Romanul trebuie să descrie şi marea aventură politică a tinereţii sale şi a întregii sale generaţii, aventura spirituală şi politică a Legiunii. Totul trebuie trecut în carte într-o experienţă estetică fundamentală, care va trebui să devină marele roman al secolului XX românesc. Prin acest roman Eliade trebuia să se întoarcă în ţară învingător, înfrânt în istoria imediată, neînfrânt în lumea spiritului, ca şi atăţia alţii din generaţia sa glorioasă. România trebuia reconstruită într-un mit, romanul va oferi această posibilitate spirituală. Ştefan, eroul principal al romanului nu este legionar, iar mesajul său este că mântuirea este individuală şi anistorică, existenţa personală este legată aparent de istorie, dar numai ca ocazie şi epifenomen, în istorie ţi se oferă numai pragul pe care trebuie să calci pentru a o lua pe drumul mântuirii persoanale. Ştefan este legat indisolubil de mitologia iubirii salvatoare, a divinului care se lasă întrevăzut esenţial în legătura indisolubilă a dragostei. Erosul acesta mistic şi misteric este deschiderea esenţială către salvare, către eliberarea de istorie, de timp. Experienţa lui Ştefan nu este una profană, ci una mistică, romanul trebuie să ţeasă această poveste dificilă a