unei iniţieri mistice în misterul absolut al unei hierofanii. Ştefan rebuie să treacă dincolo vindecat de condiţia profană, iar pentru aceast trebuie să lase deoparte timpul profan, istoria care caută să-l ţină în mrejele sale. Legiunea este numai o poveste de fundal în roman, dar trebuie să înţelegem structura de adâncime a pariului eliadian. Cei doisprezece ani, care sunt ca unul singur, ca o singură clipă, sunt anii în care oameni şi ţară traversează marea experienţă a istoriei care se termină cu cenuşa dezastrului, cu abolirea spiritului şi a speranţei. Ştefan trebuie să se salveze din acest ciclu infernal, să nu mai aibă nici o speranţă în istorie şi pentru istorie, ci numai pentru mântuire, pentru dincolo. Legiunea există în roman pentru că ea însăşi încearcă să depăşească istoria, să treacă dincolo, dar nu poate, rămâne pe acest prag. Cei doisprezece ani sunt un ciclu istoric, un ev, un eon, care trebuie consumat pentru ca istoria să-şi poată relua cursul spre metafizic, Ştefan este subiectul acestui eon care treversează timpul într-o mişcare împotriva timpului însuşi, istoria este celălalt subiect al romanului, cel colectiv, care traversează la rându-i timpul pentru a se putea dizolva, cu sens sau fără sens.

La 20 august 1950 ajunge la Casa Tamaro, invitat fiind la conferinţele Eranos, unde îi cunoaşte pe Jung, Scholem, Radin, Massignon. La Casa Gabriella face cunoştinţa legendarei Olga Froebe-Kapteyn. Eliade este în elementul său, printre maeştri şi egali, printre aceia pentru care, ca şi pentru el, spiritul există.

Această epocă a exilului este poate mai bine redată de corespondenţa lui Eliade, în principal de corespondenţa avută cu Brutus Coste, unul dinte prietenii săi cei mai buni, şi un susţinător al său. Aici putem vedea toate tribulaţiile exilului, imensul efort de a construi ceva, dar fără vreun rezultat. Eliade va nota despre mişcarea politică a exilului în decembrie 1947: „(…)Este un semn bun să vezi bătrânul partid liberal regăsindu-şi fervoarea revoluţionară şi chiar inevitabila aureolă niv-patetică a începuturilor sale din 1848. Intrarea în clandestinitate a întregii opoziţii româneşti transformă toată ţara într-o Gardă de Fier ceva mai teroristă şi ceva mai puţin bine organizată decât arhetipul ei din 1938-39. Cum se răzbună istoria! Dacă cei adormiţi s-ar mai putea amuza, s-ar clătina cerurile de glumele lui Mişu Polihroniade“.1440

Apoi, într-o altă scrisoare, din 15 octombrie 1948, despre dificultăţile şi intrigile cercului din jurul fostului prim-ministru Rădescu, notează: „(…)În ceea ce mă priveşte, eu sunt resemnat. Ştiu că nimic pur nu se poate menţine pur până la mine. În 1938, am aderat la Garda de Fier pentru memoria lui Moţa, ca să văd în 1940 o gardă condusă de haiduci, haimanale şi semidocţi, compromiţând până şi amintirea idealului lui Moţa. Aşa e „Istoria“ – de aceea, eu optez pentru Metafizică.“1441Mărturisirea este una foarte importantă, şi aproape singulară în corpusul actual de texte memorialistice sau de corespondenţă publicate până la momentul actual. Aici Eliade se devoalează direct, aparent fără nici o tensiune, fără nici o teamă. Putem observa că Eliade nu mai aminteşte nimic aici de Nae Ionescu şi de apropierea de Legiune ca efect al influenţei acestuia, variantă care rămâne numai pentru uzul public. Mărturisirea este astfel singura recunoaştere (nu publică, ce-i drept)directă a apartenenţei lui Eliade pe care o avem într-un text al său publicat.

La 28 iulie 1950 notează: „Aş vrea să mai pot scrie măcar o carte, în afară de cele deja începute (romanul şi Le Chamanisme): L’Homme comme symbole. Nu mai mult de 250 de pagini; fără referinţe, doar o simplă notiţă bibliografică la sfârşit. Aş arăta nevoia omului de a trăi în conformitate cu simbolul, cu arhetipul. Aş insista asupra funcţiei de tehnică spirituală, de împlinire, echilibru, rodnicie, pe care o are imaginaţia (…) În măsura în care omul societăţilor moderne se regăseşte pe sine în simbolismul arhaic antropocosmic, redobândeşte o nouă dimensiune existenţială. Aşadar, regăseşte un mod de a fi autentic şi major, care îl apără de nihilismul istoricist fără să-l scoată totuşi din „Istorie“. S-ar putea, chiar, ca Istoria să-şi reveleze adevăratul ei sens de epifanie a unei condiţii umane „glorioase“.1442 Eliade este foarte aplecat asupra acestui tip de proiecte care să valorizeze dimensiunea sacrului, care să ofere omului modern o şansă de revenire la o condiţie glorioasă uitată. Ceea ce surprinde totuşi este că mesajul religios pe care Eliade şi-l propune este de fapt inclus în oricare din marile tradiţii religioase ale lumii, pentru creştin, de exemplu, istoria chiar aceasta este, o epifanie. Atunci care ar fi publicul ţintit de Eliade, cel rămas fără nici un acces la religie, omul mediu masificat înghiţit de ateism şi de lipsa de orice speranţă religioasă?! E foarte posibil.

Tot în 1950, în 7 august, îi scrie lui Brutus Coste, despre teama sa că Europa ar putea fi ocpată de Rusia sovietică şi despre destinul său de savant şi de scriitor, în condiţiile în care căuta încă o soluţie pentru un statut legal: „(…) Nu e nimic exaltat în hotărârea mea (se hotărâse să se înroleze dacă Rusia ar fi atacat, voia să îl întrebe pe Malraux unde va lupta el, ca să i se alăture). Şi toate contraargumentele le-am cântărit bine în minte. Să nu crezi că, dintr-un exces de modestie, nu-mi dau seama de valoarea mea. O cunosc mai bine şi o apreciez mai bine decât voi toţi , prietenii mei, la un loc. Ce am dat până acum este doar un fleac faţă de ce am încă de scris. Singur romanul început întrece întreaga mea literatură şi se va aşeza – dacă va putea fi terminat – lângă cele zece-cincprezece romane ale secolului nostru. Ştiu, de asemenea, că un creier ca al meu se plămădeşte extrem de rar, nu numai într-un neam puţintel, ca al nostru, ci chiar aiurea – şi faptul ca sunt considerat