astăzi un indianist de primă mână, „cel mai important istoric al religiilor al timpurilor noastre“ (Van der Leeuw) şi „un gânditor menit să revoluţioneze metfizica modernă“ (Les Temps Modernes, revista lui Sartre) îmi dă dreptul să cred astfel. Surpriza ar fi şi mai mare dacă m-aş revela în Franţa şi ca scriitor“1443Obsesia este aceeaşi, a terorii istoriei, a timpului care nu îl va lăsa să termine opera magna. Înrolarea era menită să fie demonstraţia ataşamentului său pentru Europa civilizaţiei împotriva barbariei sovietice: „(…) N-am făcut primul război împotriva ruşilot şi-mi este ruşine. În loc să fiu prins de miliţia comunistă şi executat sau trimis în Siberia, prefer să mor cu arma în mână sau măcar cu o uniformă. Nu acord nici o implicaţie simbolică acestui gest. Ştiu prea bine că nu va avea nici o urmare, nici măcar morală. Va avea doar o foarte mare însemnătate pentru mine. Eu cred în Europa şi în tot ce urmează“.1444 O schimbare apreciabilă faţă de anii razboiului, consemnaţi în Jurnalul portughez.

Pe 22 noiembrie 1951 notează: „Urcam încet, înseninându-mă şi tot mai tumultuos simţeam în sufletul meu revelaţia: desţărarea ca o lungă şi grea încercare iniţiatică, menită să ne purifice, să ne transforme. Patria, depărtată, inaccesibilă, va fi ca un Paradis în care ne reîntoarcem spiritualiceşte, adică în „spirit“, în taină, dar real“.1445 Exilatul îşi simte depărtare faţă de ţară şi piederea ireparabilă a certitudinii, a realităţii patriei pierdute, are deci nevoie de o patrie a spiritului, o realitate permanentă, ocrotitoare. Dorul de ţară, lipsa patriei este o temă fundamentală a Jurnalului. Eliade este un mare îndrăgostit de România, exilul este o boală continuă, un sfârşit continuu, o sfâşiere pe care nu o acceptă decât pentru că i se pare că este forma prin care teroarea istoriei îl condamnă şi pe el, ca pe atâtea alte milioane de europeni. Exilul este o penitenţă, o teroare personală pe care o îndură aşa cum ceilalţi, îndură în ţară închisoarea sau lagărele de muncă.

În decembrie 1951, odată cu publicarea versiunii franceze a romanului Maitreyi, care trece neobservată, se confruntă din nou cu spaimele denunţurilor şi a posibilei învinuiri de fascism. La 18 februarie 1952 notează primul portret de deţinut politic vorbind despre moartea lui Anton Golopenţia în închisoare. Sunt puţine astfel de portrete în jurnal ale colegilor de generaţie care dispar în gulagul comunist românesc.

În ordinea descoperirilor sale spirituale în 15 iunie 1952 notează: „Trebuie să spun undeva că fenomenul capital al secolului al XX-lea n-a fost şi, mai ales, nu va fi – revoluţia proletariatului, aşa cum o prevesteau marxiştii acum şaptezeci-optzeci de ani, ci descoperirea omului noneuropean şi a universului său spiritual.“1446 Omul arhaic reprezintă într-adevăr pentru Eliade miza enormă a întregii sale cariere ştiinţifice, trebuie să dovedească că acest om există, a existat şi încă este prezent metafizic şi real în omul modern. De fapt, Eliade luptă pentru impunerea unei noi definiţii a umanului, a omului, ca fiinţă nu numai istorică condiţionată istoric, politc şi economic, ci şi ca fiinţă condiţionată metafizic şi simbolic, fiinţă care se realizaează nu numai ca homo faber, ci şi ca homo religiosus. Acesta este un efort imens pentru că două sute de ani de luminism şi francmasonerie a reconstrucţiei omului european în afara Evangheliei şi a Bsericii Catolice au impus o definiţie restrictivă a omului, ca fiinţă care are numai în sine însuşi propriul centru, fiinţă autonomă care se creează pe sine neîncetat. Scopul lui Eliade este impunerea acestei noi definiţii de pe versantul laic al umanismului occidental, de pe tărâmul unei ştiinţe umaniste, ca istoria religiilor, şi nu de pe versantul religios al unei biserici creştine.

Pe 26 septembrie 1952 o importantă notă privitoare la Hegel, devenit un autor din ce în ce mai frecventat de Eliade, poate şi în urma impulsului dat de marxismul exhibat peste tot în Franţa, notă în care încearcă totodată să facă procesul propriei sale aderări la istorie, la politic. Discutând despre decizia hegeliană „de a se împăca cu timpul său, de a depăşi sciziunea între „absoluta finitudine“ a existenţei interioare şi „absoluta infinitudine“ a obiectivităţii lumii exterioare – observ că această „virilă unificare cu timpul (=istoria)“ seamănă foarte mult cu decizia generaţiei mele de a „adera“ la politică pentru a se integra momentului istoric şi a se apăra de abstract, de a evita evaziunea în ireal. Aceeaşi explicaţie mi se pare valabilă pentru a înţelege adeziunea intelectualilor la comunism. Interpretarea dată de Hegel destinului lui Hölderlin şi romanticilor în genere, că a „nu te afla în casa ta proprie în lume e mai mult decât o nefericire personală, e un „nonadevăr“ şi că „cel mai teribil destin constă în a nu avea destin“ – îmi aduce aminte de polemicile „istoriciştilor“ împotriva intelectualilor care nu „aderau“, prin 1935-1938. Aceleaşi poziţii le reîntâlnesc în polemicile comuniştilor sau existenţialiştilor francezi, şi ele sunt probabil atestate pretutindeni. Aici văd eu marea ispitire a Spiritului, căreia foarte puţini îi rezistă. Grava ameninţare că vei fi lipsit de destin, că vei fi zvârlit la „lada de gunoi a istoriei“etc. – e un şantaj care sfârşeşte aproape întotdeauna prin a te înfrânge. „Aderi“ ca să te „salvezi“, ca să rămâi în „viaţă“, în „istorie“. Şi pe urmă, datorită aceloraşi motive, semnezi manifeste care spun exact contrariul decât crezi tu, îţi faci autocritica şi accepţi condamnarea tribunalului popular care întrupează „Spiritul Timpului“.1447 Nu temeinicia înţelegerii lui Hegel este de interes aici, ci punerea propriei probleme într-o ecuaţie care are menirea să o expliciteze şi să pună într-o serie de probleme general umane, şi anume, participarea intelectualului la devenirea istorică. Eliade este aici destul de transparent cu propria ecuaţie