dilematică a participării la istoria care se făcea sub ochii săi şi pe care îi plăcea s-o numească istoria care este mai întâi gîndită de intelectual şi mai apoi consumată de omul politic, de omul de acţiune. Pasajul implică că participarea sa la politică a însemnat participarea la istorie, sub imperativul specific intelectualului, acela de a se realiza în concret, în obiectiv, nu numai în discurs, care poate fi o formă de evaziune. Istoria cu devenirea sa obiectivă şi necesară cheamă intelectualul cu o fascinţie de nestăpânit, deci îl prinde în mrejele sale victimizându-l. Morala fragmentului este clară, intelectualul trebuie să reziste în faţa apelului marilor cauze, marilor teme ale istoriei, trebuie să rămână în neutralitatea sa originară, pentru că misiunea sa este cu toul alta. A adera sau a nu adera este o alternativă factice şi înşelătoare. Altfel, tribunalul istoriei care se schimbă neîncetat face din intelectual victima predilectă. Cu alte cuvinte, aderarea sa la Legiune este funcţie a acestei fascinaţii universal valabile a intelectualului în faţa istoriei, nu este un proces individual subiectiv decât în mică măsură, este rodul unei condiţonări universale, care trebuie înţeleasă la just ei valoare istorică. Polemicile de stânga din epoca stau mărturie, spune Eliade, pentru această mereu reînnoită alterntivă, există intelectuali de stânga care aderă la partidul comunist, există alţii care nu aderă la partid, nu înţeleg să lupte efectiv pentru ca istoria să-şi îndeplinească efectiv scopul imanent, acela al instaurării comunismului, al eliberării umane finale din chingile necesităţii. Cu alte cuvinte, spune Eliade, astfel au stat lucrurile şi cu dreapta interbelică, acolo altul era spiritul obiectiv al istoriei, dar aceeaşi dilemă juca şi pentru noi, să participăm sau nu la facerea istoriei. Astfel, angajamentele sunt sau stau în oglindă pentru ambele părţi, nu există nici o întemeiere ca noi, cei de dreapta, să fim astăzi vânaţi pentru ceva ce experimentaţi chiar voi astăzi, participarea la reconstrucţia universală, la redefinirea umanului şi a umanităţii europene de către comunism. Nu puteţi fi judecătorii noştri, decât prin fraudă sau prin violenţă. Tribunalul vostru nu are nici o valoare morală sau juridică. Iată un argument valid din punct de vedere formal, mai ales dacă se îndreaptă împotriva judecătorilor călăi ai comunismului internaţional. Mai puţin valid substanţial argumentul din punctul de vedere al victimelor nevinovate ale celuilalt totalitarism, cel de dreapta, care totuşi nu a găsit nici el soluţia pentru o restaurare a umanului în condiţia sa adamică. Eliade angajează aici în subtext problema vinei dreptei interbelice şi a rolului intelectualului în orice mişcare politică, cu toat acestea o face timid, nepunând-o în termenii ei reali, nefiind clar în ceea ce priveşte propriul său punct de vedere. Trebuie spus că Eliade trebuie să fi decis la încheierea războiului că niciodată nu va mai fi neechivoc în ceea ce priveşte convingerile sale politice sau rolul său în politica anilor 30. Părăsirea politicii a însemnat şi renunţarea la orice clarificare cu privire la angajamentele sale politice. Trebuie menţionat de asemenea că niciodată Eliade nu a fost de acord cu echivalarea extremismelor de dreapta interbelice cu legionarismul, care era pentru el şi pentru mulţi alţii o mişcare de dreapta atipică, subsumată unui clar şi ferm imperativ religios şi teologic. Este totuşi regretabil că nu a clarificat niciodată problema crimei în politică şi întemeierea asasinatului ca mijloc politic, chiar ca pedeapsă pentru călăi dovediţi.1448

Tot în 1952, dar fără dată, o însemnare despre importanţa şamanismului pentru constituirea modelului experienţei mistice în religiile arhaice, într-un anume fel Eliade decelează în experienţa şamanică paradigma experienţei mistice, deci un fenomen originar al experienţei sacrului pentru umanitate, fără a face totuşi din aceasta o teorie similară mai vechilor teorii privind animismul sau totemismul ca fenomene originare ale religiosului la populaţiile primitive.

Ceea ce selecţia publică a Jurnalului nu menţionează, dar este foarte important, este reluarea „contactului spiritual“ cu Carl Schmitt, căruia îi scrie o scrisoare în septembrie, după care îi urmează răspunsul acetuia şi o aa doua scrisoare, în octombrie: „Inutile de vous redire combien ju suis heureux d’avoir repris le contact spirituel avec vous. Je vous prie de croire, cher Professeur Schmidt (sic), à mes sentiments les plus sincères.“1449

Jurnalul „ascunde“ şi o poveste a sinelui lui Eliade, o poveste în surdină, trimisă mereu în fundal de însemnările masive ale jurnalului „exterior“. Eliade alege aici o permanentă discreţie asupra a tot ceea ce este foarte personal, astfel că unei cenzuri politice autoasumate, i se adăugă o cenzură personală destul de strictă. Faţă de jurnalul portughez, pe care nu-l va publica niciodată, dar pe care nu-l va interzice spre publicare, fragmentele din marele jurnal sunt eliberate cu parcimonie din matricea protectoare a manuscrisului. Avem de-a face cu un Eliade extrem de prudent, aflat mereu sub un anume camuflaj. În 4 ianuarie 1953 notează: „Aici, în „Occident“, nu sunt decât un fragment“, care este concluzia unei note mai mari despre gândul la cei de-acasă, la tot ce a lăst în urmă.

Pentru anul 1953 avem o mărturie foarte interesantă asupra preocupărilor lui Eliade, dată de o scrisoare pe care i-o trimitea lui Vintilă Horia, un alt camarad hăituit de istorie. Eliade este aici foarte interesat de mersul istoriei mondiale, de posibilitatea confruntării apocaliptice dintre Rusia şi America, caz în care o ţară ca România ar putea pieri. De aici o mică teorie foarte interesantă, cu valenţe geo-strategice, dar şi spirituale. Viitorul Romaniei ar putea fi asigurat în viitor, dacă Occidentul va ieşi victorios din războiul cu Rusia şi va transforma statele din Europa de est şi din Balcani în avanposturi, în baze împotriva Rusiei, atunci rolul istoric al României ar putea redeveni central. Dar pentru a pregăti această posibilitate mai trebuie realizat ceva foate important, unirea cu Roma, revenirea la fundamentul roman al creştinismului, dar nu o reîntoarcere în genunchi, ci ca o adăugire, ca o sporire a creştinismului occidental. „Nu ştiu cum va trebui făcut.