Tensiune spirituală postapocaliptică (adică, dacă vom suprevieţui, ca neam şi geografic, războiului) va fi astfel, încât nu putem prevedea nimic. Ştim doar că unirea se va face…“1450 Apoi urmează rânduri despre „canalia dementă“, Constantin Virgil Gheorghiu, autor susţinut şi lansat de Eliade, dar care ajunge să fie persona non grata pentru majoritatea exilului românesc de la Paris. Nimic în Jurnal despre scandalul imens al momentului.

În 1955 Eliade are un schimb de scrisori cu Jung, care este vexat de un pasaj din Yoga, care califică inconştientul ca fiind o „imitaţie simiescă“ a conştientului. Jung este absolut îngrozit de această definire, considerându-se jignit personal de comentariul făcut de Eliade în Yoga. Practic, acuzaţia pe care i-o aduce lui Eliade este aceea că nu l-a citit şi înţeles în mod serios. Eliade răspunde imediat pe un ton extrem de politicos, îndatoritor şi atent să nu mai rănească vreo susceptibilitate a maestrului. Înţelege, de altfel, că o respingere de către acesta i-ar fi fatală: „Pour l’instant, je suis ulcéré en pensant que vous m’avez soupçonné de maveillance à l’éfard de votre personne. Je rougis à le faire, mais ju suis obligé de vous dire que, bien qu’encore loin de connaître à fond votre pensée, je ne cesse pas d’en parler d’elle (…).“1451 Eliade îl asigură în continuare că lucrează împreună cu Corbin al un volum despre întâlnirile lor cu el, iar el personal pregăteşte un volum de studii dedicat maestrului, pe care nu-l poate încă termina datorită supraîncărcării cu alte datorii ştiinţifice şi cercetări personale. Totul pentru a nega orice posibilă acuzaţie de atac la adresa ortodoxiei jungiene. Eliade îi explică lui Jung că nefericita expresie nu voia decât să spună că Viaţa (instinctul, inconştientul) doreşte să imite Spiritul. Mai târziu, pe 18 februarie 1955, îi va scrie din nou lui Jung motivându-i acest lapsus calami prin fascinaţia pe care o are pentru Samkhya-Yoga, unde prakriti „serveşte totuşi Spiritul şi, în cele din urmă, se forţează să ajungă din urmă felul său de a fi, adică unitatea, imobilitatea şi seninătatea din purusa. Acest paradox care a obsedat gândirea indiană, m-a obsedat şi pe mine în aceeaşi măsură. European şi creştin, mi-era imposibil (salvă Domnului) să gândesc asupra lumii în termeni indieni, dar am rămas marcat de această primă întâlnire cu paradoxul.“1452

Pe 21 februarie 1955 notează angoasa pe care a trăit-o noaptea, pornind de la suferinţa născută de existenţa unui neg: „Prezent era numai cadavrul. Îi simţeam prezenţa cu o extraordinară acuitate şi plenitudine. Parcă n-ar fi fost altceva în moarte decât el. Ştiam, totuşi, că nu e aşa. Cu un efort de voinţă, izbuteam uneori să mă desprind de cadavru, să mă gândesc la moarte. Şi atunci, o astfel de groază mă cuprindea. Cât de puţin pregătit sunt să trec dincolo. Sentiment de culpabilitate: aproape nimic din ceea ce trebuia făcut n-am făcut. „Mesagiile“ de-abia acum mă pregăteam să le transmit: cărţile mele religioase, filozofice, poate şi literare.“1453Moartea este o experienţă care întotdeauna l-a pasionat pe Eliade. De aceea, ori de câte ori are presentimentul sau visul propriei morţi notează în jurnal experienţa, pentru a o interpreta în termenii iniţierii. Moartea este experienţa limită, este chiar limita, trecerea dincolo. Sfârşit sau început?! Eliade a crezut întotdeauna că moartea este un nou îceput, o virtualitate a fiinţei, iar nu abolirea ei. Nefiinţa pentru Eliade nu există, decât ca negare, ca magie negativă a fiinţei. Are această înţelegere care vine din experienţa indiană, la care nu va renunţa niciodată. Dar moartea personală, moartea care te transformă în cadavru, moartea care te ameninţă direct în intimitatea fiinţei tale, care distruge totul, care deşiră carnea, trupul, care face loc durerii şi apoi liniştii totale, aceată moarte cum îmi apare, cum mă atinge?! – se întreabă Eliade.

În 1956 două evenimente majore guvernează existenţa lui Eliade: publicarea, fără nici un ecou, a Nopţii de Sânziene, varianta franceză, şi plecarea ca visiting professor la Universitatea din Chicago. Cu aceste două evenimente primul ciclu al exilului lui Eliade se încheie. Experienţa franceză îi asigurase totuşi condiţiile pentru a se impune şi pentru a fi un nume căutat inclusiv de marile universităţi americane, lucru pe care Eliade îl considera ca fiind singura soluţie adecvată pentru destinul său de exilat apatrid, de posibil urmărit pentru „fascismul“ său din tinereţe.

Ceea ce uimeşte cu privire la jurnalul acestor primi ani de exil este puţinătatea notelor privitoare la situaţia din ţară, la tragedia care se întâmpla în România comunizată, ceea ce dă dovadă de o prudenţă extremă a lui Eliade la publicarea Fragmentelor…pentru a nu intra în conflict cu autorităţile româneşti. Practic Eliade nu lasă să apară nici o însemnare politică, nici un semn al opoziţiei la ceea ce se întâmpla în ţară. Dacă notele există cu adevărat, ele vor apărea la publicarea integrală a Jurnalului, dar s-ar putea tot atât de bine să nu existe, ca măsură de precauţie desăvârşită împotriva oricărei intruziuni în laboratorul intim al manuscriselor sale. Eliade a luat rar poziţie publică împotriva autorităţilor comuniste, nu a fost niciodată un opozant vocal şi activ al regimului de la Bucureşti. Ceva l-a oprit întotdeauna de a face gesturi hotărâte, irevocabile, poate speranţa că va putea redeveni totuşi un autor român, ceea ce s-a şi întâmplat într-o anumită măsură, poate trecutul politic, care ar fi putut fi uşor exhibat oficial de securitate, creându-i probleme insurmontabile. Nu a dorit niciodată să joace un rol politic în exilul românesc după anul 1948. Există o perioadă, între anii 1945-1948 în care activismul eliadian este mai pronunţat, după care rolul său se reduce mult. Nu e mai puţin adevărat că povestea exilului românesc este o poveste tristă, a dezbinării şi incoerenţei absolute. Pe