25 aprilie Virgil Ierunca nota în jurnalul său întâlnirea pe care o avea cu Eliade: „Evocă apoi pe Noica şi pe Vulcănescu. Nu poate accepta că Vulcănescu a murit în condiţii atât de dramatice. Când a citit articolul meu despre el, mi-a spus: - totuşi nu-mi vine să cred că s-a întâmplat aşa“.1454Cu toate acestea nici o însemnare în jurnalul eliadian despre Vulcănescu, nici un comentariu cu privire la soarta lui Vulcănescu în toţi aceşti ani. Doar un articol în Prodromos, în anul 1968, Trepte pentru Mircea Vulcănescu.

În 27 iunie, o nouă însemnare a lui Virgile Ierunca: „Primesc două scrisori: una de la Luc Bădescu în care îşi exprimă violent dezamăgirea pentru absenţele (el le spune chiar oportunismele) lui Mircea Eliade din momentul românesc. Cealaltă din partea lui Mircea Eliade care îmi răspunde (îi scrisesem în termeni gravi despre responsabilitatea lui) că a obosit tot încercând să facă ceva. Mi se plânge de mizerie lui actuală şi nu mai crede decât în inerţia de a continua să scrie cărţi pe franţuzeşte. Mă invită, totuşi, să punem la cale vreo acţiune“. 1455

În vara lui 1957 notează un vis în stare de trezie pe care îl avusese în 1955, an în care întrerupsese ţinerea jurnalului. Visul este legat de ţară, de posibilitatea de a reintra în ţară care se poate face numai in extremis după moarte. Visul pune în scenă călătoria în zbor a sicriului lui Eliade de la Paris la Bucureşti. Ajuns pe malul Dunării, sicriul se opreşte aşteptând formalităţile de intrare în ţară, apoi intră, dar Eliade nu-l mai poate urmări, sicriul intră deci într-un spaţiu opac, pe care Eliade nu-l poate penetra. Încercând să interpreteze visul avut, Eliade notează că ar putea fi vorba de moarte şi de reînviere iniţiatică, deci ceva din experienţa sa trebuia să moară, ca supravieţuirea să poată fi posibilă în continuare. Posibil chiar trecutul românesc, toată acea lungă experienţă a tinereţii, cu toate suferinţele şi bucuriile sale. La cincizeci de ani, vârstă a bilanţurilor reale şi simbolice, totul poate trebuie reconfigurat, reaşezat într-o ordine a realităţii, nu a posibilului. Or, realitatea era asumarea destinului până la capăt, traversarea definitivă, fără speranţă de întoarcere, a deşertului exilului, a dispariţiei spaţiului potector al patriei. Numai moartea va mai putea reda acel spaţiu. De remarcat totuşi că în ţară va intra numai siciriul, nu şi trupul scriitorului: „Când s-a obţinut această asigurare, sicriul şi-a luat zborul lui lin şi s-a îndreptat spre Bucureşti. Îl urmărisem până atunci fără nici o dificultate peste munţi, peste ape şi oraşe – dar de data aceasta nu l-am mai putut urmări. Rămăsesem pe malul bulgăresc al Dunării, şi-l priveam cum se depărtează, până ce nu l-am mai văzut.“1456 Pare că ruptura de patrie este eternă, că nici măcar după moarte autorul român nu va fi acceptat de ţara natală, o fractură a destinului care rămâne de neînlăturat.

Călătoria la Florenţa din 1957 îi redeschide pasiunea pentru memoria propriilor căutări de sine, a formaţiei sale. Renaşterea, fosta mare pasiune a tinereţii îl trimisese spre căutarea omului universal, apoi experienţa indiană îi lărgise acest orizont, şi el mai apoi abandonat, pentru că omul universal trebuia căutat poate mai în adânc, până la acel om arhaic care să dea sensul adevărat al a lui homo sapiens. „Mi-au trebuit zece ani ca să înţeleg că nici experienţa indiană, nu-mi poate revela acel „om universal“ pe care începusem să-l caut în adolescenţă. Şi astfel m-am îndreptat de-atunci tot mai mult spre cele două universuri care mi se par, setăzi, de o inepuizabilă bogăţie în „situaţii umane“: lumea „primitivilor“ şi universul follcloric. Dar simt că nici acum, pasionat cum sunt de miturile primitivilor şi de credinţele arhaice şi populare, n-am uitat lecţia Renaşterii“. 1457 Continuînd această rememorare, se întreabă de ce în timpul războiului nu şi-a recuperat arhiva din ţară, cu tot ceea ce lăsase acolo, manuscrise, cărţi, jurnalul etc. Răspunsul pe care îl găseşte este că, în fond, era în mod inconştient o jertfă, lăsa în ţara care pierduse tot, această mică avere personală a fiinţei sale interioare, pentru că nu putea salva ceva al său, când tot ceea ce trebuie salvat nu mai putea fi salvat, de fapt. Urmele exitenţei sale paradisiace trebuia lăsate în ţară, acolo unde le era locul.

Tot mai mult Eliade notează în jurnal momente de graţie, momente epifanice, care pot deschide uşi spre o altă trăire a realităţii sau a trecutului. Legat de aceeaşi călătorie în Italia, din anul 1957, notează experienţa torturantă din hotelul unde locuia, în care trebuie să suporte tânguiala nesfârşită şi sinistră a unei pisici, care îşi începea exerciţiul de tortură la apusul soarelui până spre zorii zilei. Singura soluţie a fost împăcarea cu pisica dezlănţuită, acceptarea realităţii ei, ca într-un exerciţiu ascetic. „Când am izbutit nu numai să mă împac cu tânguiala sinistră, şi s-o iubesc aşa cum era – rea, haină, sălbatică – m-am trezit pe neaşteptate un altul. Imposibil să descriu experienţa aceasta, deşi n-o cunoşteam pentru prima oară. Am ştiut doar – încă o dată – că există un drum şi că există o ieşire“. 1458Permanenta căutare a principiului salvator la Eliade, convingerea sa intimă că universul nu poate fi numai ceea ce este vizibil, ci mai ales ceea ce se ascunde privirii şi experienţei evidenţei fizice. În aceeaşi ordine de idei notează un vis despre moartea a doi bătrâni: „Teribilă, deznădăjduită tristeţe. M-am ascuns într-o cameră alăturată şi m-am rugat. Mi-am spus: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e sfârşit, totul e absurd!...M-am deşteptat cu un gust de cenuşă.“1459

În toţi aceşti ani, lungi şi relativ detaliate note cu privire la