raton. Vând carcasa de castor, care are cam patruj' de centimetri, cu cinci cenţi la o fabrică de mâncare pentru pisici. Primesc douăş'cinci de cenţi pentru trupul jupuit de nutrie. Cresc porci, găini şi raţe. Prind peşti pisică. O nimica toată. Eu...

– Lăsaţi, domnule Chinaski, e destul. A băgat nişte foi în maşina de scris şi-a-nceput să bată.

Atunci am ridicat ochii şi-am dat de Parker Anderson, reprezentantul meu sindical, bunul şi bătrânul Parker ras şi căcat pe la benzinării, adresându-mi zâmbetul lui larg de politician.

– Demisionezi, Hank? Ştiu că tot ameninţi cu asta de unsprezece ani...

– Daa, plec în Louisiana-n sud să mă fac c-un purcoi de bunătăţi.

– Au un hipodrom pe-acolo?

– Glumeşti? Fair Grounds e una dintre cele mai vechi piste din ţară!

Parker avea cu el un puşti alb tânăr - unul din tribul nevrotic al celor pierduţi - şi ochii puştiului erau acoperiţi cu o peliculă umedă de lacrimi. Câte-o lacrimă mare-n fiecare ochi. Nu cădeau. Era fascinant. Am văzut femei stând şi uitându-se la mine cu aceiaşi ochi înainte să-şi iasă din fire şi să-nceapă să zbiere ce porc ordinar sunt. În mod clar băiatul picase într-una dintre multele capcane, şi fugise să-l caute pe Parker. Parker avea să-i salveze slujba.

Tipul mi-a mai dat o hârtie să semnez şi-apoi am ieşit de-acolo.

Parker mi-a zis „Baftă, bătrâne," pe când plecam.

– Mersi, iubire, i-am răspuns.

Nu mă simţeam altfel. Dar ştiam că în curând, asemenea unui om ridicat repede din adâncul mării, mă voi resimţi - cu o ameţeală de un fel aparte. Eram asemenea nenorociţilor de peruşi ai lui Joyce. După ce trăisem în colivie o luasem pe deschizătură şi zbura-sem afară - ca un glonţ, spre ceruri. Ceruri?

M-a luat valul. M-am îmbătat tot mai rău şi am umblat beat cui, beat ca un porc. Am ajuns chiar cu un cuţit de măcelărie la gâtlej într-o noapte-n bucătărie şi apoi m-am gândit, uşurel, bătrâne, poate că fetiţa ta o să vrea s-o duci la Zoo. Îngheţate, cimpanzei, tigri, păsări verzi şi roşii, şi razele soarelui coborându-i pe creştet, soarele coborând şi târându-ţi-se printre firele de păr de pe braţ, uşurel, bătrâne...

Când m-am trezit eram în camera din faţă a apartamentului, scuipând pe mochetă, stingându-mi ţigări pe încheieturile de la mână, râzând. Complet smintit. Am ridicat ochii şi-am dat de studentul ăla medicinist. O inimă omenească zăcea într-un borcan mare aşezat între noi pe măsuţa de cafea, împrejurul inimii omeneşti - numită, după fostul ei proprietar, „Francis" - erau jumătăţi goale de whiskey şi scotch, grămezi de cutii de bere, scrumiere, mizerie. Am apucat o sticlă şi-am înghiţit un amestec înfiorător de bere şi scrum. Nu mâncasem de două săptămâni. Un şir nesfârşit de oameni veniseră şi plecaseră. Fuseseră şapte sau opt petreceri sălbatice la care ceream încontinuu: „Mai mult de băut! Mai mult de băut!" Zburam spre ceruri; ei stăteau doar de vorbă - şi se frecau.

– Mda, i-am zis medicinistului. Ce vrei cu mine?

– O să fiu medicul tău personal.

– Bine, doctore, primul lucru pe care vreau să-l faci e să iei inima asta omenească blestemată de-aici!

– Nţţ.

– Ce?

– Inima rămâne aici.

– Ascultă, prietene, nu ştiu cum te cheamă...

– Wilbert.

– Deci, Wilbert, nu ştiu cine eşti şi cum ai ajuns aici, dar o să-l iei pe „Francis" cu tine!

– Nu, rămâne la tine.

Apoi şi-a luat gentuţa şi brasarda de cauciuc pentru braţ şi a apăsat pe pară şi cauciucul s-a umflat.

– Ai tensiunea unuia de 19 ani, mi-a zis.

– Lasă dracu' asta. Auzi, nu e-mpotriva legii să laşi inimi umane pe oriunde?

– O să mă-ntorc s-o iau. Acum trage aer în piept!

– Credeam că Poşta mă scoate din minţi. Acum ai apărut tu.

– Linişte! Trage aer!

– Am nevoie de o pizdă tânără ca lumea, doctore. Asta-i problema la mine.

– Ai coloana vertebrală deplasată în 14 zone, Chinaski. Asta duce la tensiune, imbecilitate şi, adesea, nebunie.

– Puia calului, am zis...

Nu-mi amintesc când a plecat gentlemanul. M-am sculat pe canapeaua mea la l: 10 p.m., mort în mijlocul după-amiezii{8}, şi era arşiţă, soarele-şi croia drum prin storurile mele zdrenţuite ca să poposească pe borcanul din centrul măsuţei. „Francis" stătuse cu mine toată noaptea, marinându-se-n saramură alcoolizată, înotând în extensia mucoasă a diastolei sale moarte. Zăcând acolo-n borcan.

Arăta ca un pui fript. Adică, înainte să-l frigi. Întocmai.

Am luat-o şi am pus-o-n dulap şi am acoperit-o cu o cămaşă zdrenţuită. Dup-aia m-am dus la baie şi am vomat. Am terminat, mi-am lipit faţa de oglindă. Aveam fire negre, lungi de păr pe toată faţa. A trebuit să m-aşez să mă cac. A ieşit unul fierbinte, ca lumea.

A sunat la uşă. M-am terminat de şters ia fund, m-am băgat în nişte ţoale vechi şi m-am dus la uşă.

– Da?

Afară erau un tip tânăr cu un păr lung blond atârnându-i în jurul feţei şi o negresă care tot zâmbea de parcă ar fi fost ţicnită.

– Hank?

– Da. Cine s'teţi?

– Ea-i o femeie. Nu-ţi aminteşti de noi? De la petrecere? Am adus o floare.

– Ei, rahat, intraţi.

Au adus floarea, un fel de chestie roşie-portocalie pe o tulpină verde. Avea mai mult sens decât multe alte chestii, doar că fusese ucisă. Am găsit o vază, am pus floarea-năuntru, am adus o stacană cu vin şi am pus-o pe măsuţă.

– Nu-ţi aminteşti de ea? a-ntrebat puştiul. Ai zis că vrei s-o fuţi.

Fata a râs.

– Foarte bine, dar nu acum.

– Chinaski, cum o s-o scoţi la capăt fără slujbă de la poştă?

– Nu ştiu. Poate-o să te fut pe tine. Sau o să te las pe tine să mă fuţi. La dracu', nu ştiu.

– Po' să dormi la noi pe podea când vrei.

– Po' să mă uit la voi când vă futeţi?

– Bine-nţeles.

Am băut. Le-am uitat numele. Le-am arătat inima. Le-am cerut să ia cu ei chestia aia oribilă. Nu-ndrăzneam s-o arunc, pentru cazul că studentul medicinist avea nevoie de ea la un examen sau când expira împrumutul de la biblioteca medicală sau ce ştiu eu.

Deci am ieşit şi-am fost la un show de striptease, am băut şi-am chiuit şi ne-am râs. Nu ştiu cine