– În 1912? Asta a fost acum mai mult de juma' de secol! Nu-i de mirare că locul ăsta arată ca bordelul împăratului!

– Bine, opreşte-te. Deci, în 1912, când s-a construit clădirea asta, contractul prevedea un anumit număr de rezervoare. Făcând o verificare, Poşta a descoperit că sunt de două ori mai multe rezervoare instalate decât se prevedea în contractul iniţial.

– Bine, O.K., am zis, cu ce strică de două ori mai multe rezervoare? Lucrătorii or să bea tot atâta apă.

– Corect. Dar faptu-i că rezervoarele ies puţin în afară. Stau în drum.

– Şi?

– O.K. Gândeşte-te că un lucrător cu un avocat isteţ s-a rănit într-un rezervor. Să zicem că a fost prins între rezervoare şi un cărucior plin de saci grei cu reviste?

– Înţeleg acum. Rezervorul nu trebuia să fie acolo. Poşta e dată-n judecată pentru neglijenţă.

– Corect!

– În regulă. Mulţumesc, Parker.

– Asta mi-e datoria.

Dacă el inventase povestea, aproape că făcea 312 dolari, pe bune. Am văzut o grămadă mai proaste publicate în Playboy.

– Uite, am zis, face parte şi din munca mea. Trebuie s-o fac. Dacă stau pe scaunul ăla prea mult o să sar peste cartatoarele astea de fier şi-o să-ncep să alerg fluierând Dixie pe cur şi Copilaşilor le plac turtiţele{7} pe orificiu] din faţă.

– Gata, Chinaski, las-o baltă.

Am descoperit că singura cale să nu mă ia ameţeala la cartator era să mă ridic şi să fac câţiva paşi din când în când.

Fazzio, un supraveghetor care era pe secţie la vremea aia, m-a văzut ducându-mă spre unul dintre puţinele rezervoare de apă.

– Hei, Chinaski, de câte ori mă uit la tine, te plimbi.

– Asta nu-nseamnă nimic, am zis, de câte ori mă uit la tine, te plimbi.

– Dar asta face parte din munca mea. Să mă plimb face parte din slujba mea. Trebuie s-o fac.

Într-o seară dădeam colţul după ce mă furişasem la bufet după un pachet de papi-roase. Şi dau peste un chip cunoscut.

Era Tom Moto! Tipul cu care fusesem suplinitor sub Stone!

– Moto, ticălosule! zic.

– Hank! zice el. Am dat mâna.

– Hei, mă gândeam la tine! Johnstone iese la pensie luna asta. Câţiva dintre noi îi facem o petrecere de adio. Ştii, totdeauna i-a plăcut să pescuiască. O să-l luăm cu barca. Poate vrei să vii şi să-l arunci peste bord, să-l îneci. Am găsit un lac adânc, ca lumea.

– Nu, dracu', nici măcar nu vreau să mă uit la el.

– Dar eşti invitat.

Moto mustăcea de la găoază până la sprâncene. M-am uitat la cămaşa lui: un ecuson de supraveghetor.

– Vai, nu, Tom.

– Hank, am patru copii. Au nevoie de mine să le pun ceva pe masă.

– Bine, Tom. Apoi m-am cărat.

Nu ştiu cum ajung oamenii aşa. Aveam de plătit pensie alimentară, nevoie de ceva de băut. Chirie, pantofi, şosete, toate alea. Ca oricui îmi trebuia o maşină veche, ceva de mâncare, toate chestiile astea mici, de necuprins.

Precum femeile. Sau o zi la curse.

De pe-o zi sau alta şi fără ieşire, nici nu te mai gândeşti la asta.

Am parcat peste drum de sediul federal şi am aşteptat să se schimbe semaforul. Am traversat. Am împins uşa turnantă. Era ca şi cum aş fi fost o bucată de fier atrasă de un magnet.

Era la etajul unu. Am deschis uşa şi erau acolo. Angajaţii de la sediul federal. Am observat o fată, sărăcuţa, cu o singură mână. Era acolo dintotdeauna. Parc-ar fi fost o sugativă bătrână ca mine. Mă rog, cum spuneau băieţii, trebuie să munceşti undeva. Aşa că acceptau ce se prezentă. Asta era înţelepciunea sclavului.

O negresă tânăra şi-a făcut apariţia. Era bine-mbrăcată şi mulţumită de poziţia ei. Mă bucuram pentru ea. Aş fi-nnebunit într-o slujbă ca a ei.

– Da? a-ntrebat.

– Sunt lucrător poştal, am zis. Vreau să-mi dau demisia.

S-a-ntins sub birou şi a scos un vraf de hârtii.

– Toate astea? A zâmbit.

– Sunteţi sigur că vă descurcaţi?

– Nu vă faceţi griji, am zis, mă descurc.

Trebuia să completezi mai multe hârtii ca să pleci decât ca să intri.

Prima pagină pe care ţi-o dădeau era un formular personalizat de la dirigintele-şef al oraşului.

Începea aşa:

„îmi pare rău că vă încetaţi activitatea în cadrul serviciilor poştale..." etc., etc., etc., etc.

Cum putea să-i pară rău? Nici măcar nu mă cunoştea.

Era o listă de întrebări.

„Supraveghetorii noştri vi s-au părut înţelegători? Aţi putut să comunicaţi cu ei? "

Da, am răspuns.

„Aţi constatat la supraveghetori, într-un fel sau altul, vreo prejudecată legată de rasă, religie, origine socială sau orice alt aspect similar? "

Nu, am răspuns.

Pe urmă era una - „I-aţi sfătui pe prietenii dumneavoastră să încerce să se angajeze în serviciile poştale?"

Bine-nţeles, am răspuns.

„Dacă aveţi vreo nemulţumire sau plângere despre serviciile poştale vă rugăm să le enumeraţi în detaliu pe verso."

Nici o nemulţumire, am răspuns.

Apoi negresa mea s-a întors.

– Aţi şi terminat?

– Am terminat.

– N-am văzut pe nimeni să-şi completeze hârtiile aşa rapid.

– Repede, am zis.

– Repede? a-ntrebat. Ce vreţi să spuneţi?

– Vreau să spun, ce urmează?

– Poftiţi, vă rog.

I-am urmat bucile printre birouri până-ntr-un loc aproape de fundul încăperii.

– Luaţi loc, a zis bărbatul.

A citit din hârtii destulă vreme. Apoi m-a privit.

– Pot să vă-ntreb de ce vă daţi demisia? E din cauza procedurilor disciplinare împotriva dumneavoastră?

– Nu.

– Atunci care este motivul demisiei dumneavoastră?

– Acela de a urma o carieră.

– A urma o carieră?

M-a privit. Aveam la mai puţin de opt luni până la a cincizecea aniversare. Ştiam ce gândea.

– Pot să vă-ntreb care va fi „cariera" dumneavoastră?

– Păi, domnule, o să vă spun. Sezonul de capcane în Delta Bayou ţine doar din decembrie până-n februarie. Am pierdut deja o lună.

– O lună? Dar sunteţi aici de unsprezece ani.

– Bine, atunci, am risipit unsprezece ani. Pot scoate zece până la douăzeci de miare din trei luni în Bayou La Fourche.

– Ce faceţi acolo?

– Pun capcane! Bizam, nutrie, nurcă, vidră... raton. Tot ce-am nevoie-i o pirogă. Dau 20 la sută din câştig pentru dreptul de folosire a teritoriului. Sunt plătit un dolar douăş'cinci pentru pieile de bizam, trei dolari pentru nurcă, patru dolari pentru nurcă argintie, un dolar jumate pentru nutrie şi douăş'cinci de dolari pentru