Dar câteodată mai era şi ceva acţiune. Un tip a fost prins pe scară pe care rămăsesem eu închis. A fost prins cu capul sub fusta unei gagici. Apoi una dintre gagicile care lucrau la bufet s-a plâns că n-a fost plătită, cum i se promisese, pentru o porţie de copulaţie orală pe care o furnizase unui şef de serviciu şi la trei lucrători de la manutanţă. Au dat-o afară pe fată şi pe ăia trei de la manutanţă şi l-au retrogradat pe şeful de serviciu la supraveghetor. Pe urmă, am dat foc la poştă. Fusesem trimis la corespondenţă de clasa a treia şi fumam o ţigară de foi, descărcând o grămadă de materiale dintr-un cărucior când un tip a zis:

– HEI, ŢI-A LUAT FOC CORESPONDENŢA!

M-am întors. Şi iată. O mică flacără începea să se-nalţe precum un şarpe dansând. În mod evident de la un scrum de ţigară aprins care căzuse acolo mai înainte.

 - La dracu'!

Flacăra creştea cu iuţeală. Am luat un catalog şi, ţinându-l drept, am început să izbesc în neştire. Au sărit scântei. Aerul se-nfierbântă. Când terminăm într-o parte, o lua în alta.

Am auzit o voce.

– Hei! Simt miros de foc!

– NU DE FOC - am ţipat - SIMŢI MIROS DE FUM!

– Cred c-o s-o-ntind de-aici!

– Dracu' să te ia atunci - am urlat ÎNTINDE-O!

Flăcările îmi ardeau mâinile. Trebuia să salvez corespondenţa Statelor Unite, maculatură de clasa a treia!

În cele din urmă, am reuşit s-o stăpânesc. Am împins cu piciorul toată grămada de hârtii pe podea şi am călcat-o până la ultima fărâmă de cenuşă înroşită.

Supraveghetorul a venit să-mi spună ceva. Stăteam cu catalogul în mână şi aşteptam. S-a uitat la mine şi s-a-ndepărtat.

Apoi am continuat să sortez maculatura de clasa a treia. Tot ce era ars, puneam de o parte.

Ţigara mi se stinsese. N-am mai aprins-o.

Mâinile au început să mă doară şi m-am dus la rezervor, le-am pus sub apă. N-a fost de folos.

L-am găsit pe supraveghetor şi i-am cerut un bon de învoire pentru cabinetul infirmierei.

Era aceeaşi care venea la mine la uşă şi mă-ntreba: „Ce mai e-acum, domnu' Chinaski?"

Când am intrat, a zis acelaşi lucru.

– V-amintiţi de mine, ei? am întrebat.

– A, da, ştiu că v-a fost rău de-a binelea-n nişte nopţi.

– Mda, am zis.

– Mai vin femei pe la dumneavoastră pe-acasă? a-ntrebat.

– Mda. Mai vin bărbaţi pe la dumneavoastră?

– Bine, domnu' Chinaski, care-i problema?

– M-am ars la mâini.

– Veniţi aici. Cum v-aţi ars la mâini?

– Contează? Sunt arse.

Îmi dădea cu ceva pe mâini. Unul din sânii ei m-a şters.

– Cum s-a-ntâmplat, Henry?

– O ţigară. Eram lângă un cărucior de clasa a treia. Trebuie c-a ajuns scrum înăuntru. S-au pornit flăcări.

Sânul era iar proptit de mine.

– Ţineţi-vă mâinile calm, vă rog!

Şi apoi s-a apăsat cu toată partea aia pe mine-n timp ce mă dădea cu ceva unsoare pe mâini. Stăteam pe un scaun.

– Ce se-ntâmplă, Henry? Pari agitat.

– Păi... ştii cum e, Martha.

– Nu mă cheamă Martha. Mă cheamă Helen.

– Hai să ne căsătorim, Helen.

– Ce?

– Vreau să zic, în cât timp o să-mi pot folosi mâinile din nou?

– Le puteţi folosi chiar acum dacă vreţi.

– Ce?

– Vreau să spun sus, la lucru. A-nfăşurat un bandaj.

– E mai bine, i-am zis.

– N-ar trebui să ardeţi corespondenţa.

– Era maculatură.

– Toată corespondenţa e importantă.

– Da, Helen.

S-a dus la birou şi am urmat-o. A completat foaia pentru absenţă. Arăta foarte simpatic cu mica ei bonetă albă. Mi-am zis că trebuie să găsesc o cale să mă-ntorc acolo.

M-a văzut studiindu-i corpul.

– Bine, domnule Chinaski, cred că-i timpul să plecaţi acum.

– Ah, da... ei, mulţumesc pentru tot.

– Asta mi-e meseria.

– Desigur.

Peste-o săptămână erau afişe cu FUMATUL INTERZIS ÎN ACEASTĂ ZONĂ peste tot. Lucrătorilor nu li se permitea să fumeze dacă nu foloseau scrumiere. Cineva a primit contractul pentru fabricarea tuturor scrumierelor ălora. Erau drăguţe. Scria pe ele PROPRIETATE A GUVERNULUI STATELOR UNITE. Lucrătorii le-au furat pe cele mai multe.

FUMATUL INTERZIS. Eu singur, Henry Chinaski, am revoluţionat sistemul postai.

După asta au venit unii şi-au demontat un rezervor din două.

– Hei, ia uite, ce mama dracului fac ăştia? am întrebat.

Nimeni nu părea interesat. Eram în secţia pentru clasa a treia. M-am dus la alt lucrător.

– Uite, am zis. Ne iau apa. S-a uitat la rezervor, apoi s-a apucat la loc de sortarea corespondenţei de clasa a treia. Am încercat cu alţi lucrători. Au arătat acelaşi dezinteres. Nu puteam să-nţeleg.

Am cerut că reprezentantul meu sindical să fie convocat în sectorul meu.

După un răstimp prelung, a apărut - Parker Anderson. Parker obişnuia să doarmă într-o maşină veche de ocazie şi se spăla pe faţă şi se bărbierea şi se cacă la benzinăriile care nu-şi încuiau toaletele. Parker încercase să fie peşte, dar dăduse greş. Şi venise la Poşta centrală, se-nscrisese-n sindicat şi participase la întâlnirile sindicale unde a devenit om de ordine. Curând a ajuns reprezentant sindical, şi apoi a fost ales vicepreşedinte.

– Care-i problema, Hank? Ştiu că n-ai nevoie de mine ca să te descurci cu supra veghetorii ăştia!

– Lasă gargara, scumpete. Sunt aproape doişpe ani de când plătesc cotizaţie la sindicat şi n-am cerut nici atâtica.

– O.K., care-i problema?

– Rezervoarele.

– Rezervoarele te deranjează?

– Nu, la naiba, rezervoarele nu mă deranjează deloc. Ce fac cu ele, aia e. Uite.

– Să mă uit? Unde?

– Acolo!

– Nu văd nimic.

– Tocmai de-aia fac gât. Acolo era un rezervor.

– Şi l-au scos. Ce-i cu asta?

– Uite, Parker, unul n-ar fi nimic. Dar au smuls fiecare al doilea rezervor din clădire. Dacă nu-i oprim acum, curând or să-nchidă fiecare a doua budă... şi pe urmă, ce-o să urmeze, nu ştiu...

– Bine, a zis Parker, ce vrei să fac?

– Vreau să-ţi mişti fundul şi să afli de ce sunt scoase rezervoarele astea.

– Bine, ne vedem mâine.

– Vezi ce faci. Doişpe ani de cotizaţii la sindicat fac 312 dolari.

În ziua următoare a trebuit să-l caut pe Parker. N-avea răspunsul. Nici în următoarea, nici în următoarea. I-am spus lui Parker că m-am săturat s-aştept. Mai avea o zi.

În ziua următoare a venit la mine în zona pentru pauză de cafea.

– O.K., Chinaski, am aflat.

– Da?

– În 1912