– Şi pentru asta aveţi nevoie de Obergefreiter Porta, încuviinţează el, golindu-şi ceaşca dintr-o sorbitură guturală. Şi dacă se-mpute treaba? S-a gândit comisarul tău şi la posibilitatea asta?

– Vom atârna! exclamă ea, deschizându-şi larg braţele goale într-un gest teatral. În orice joc există şi-un risc.

– Mă-ndoiesc c-am scăpa atât de ieftin, oftează Porta abătut. Mai întâi s-ar distra copios cu noi la Lubianka şi n-aş crede că noi, hoţii de aur, vom fi cei care vor râde. Şi, oricum, dacă avem bafta să le scăpăm ăstora, să nu te-aştepţi să dai peste nişte băieţi prea manieraţi nici printre tipii cu boruri lăsate din Prinz Albrechtstrasse. Ne vor pune mai întâi într-o baie de acid, ca să ne-nmoaie, şi apoi ne vor jupui pielea în fâşii de câte-un centimetru.

– Trebuie să fim optimişti, şi atunci totul va fi-n regulă, spune ea cu un zâmbet radios. Probabil, ştii şi tu că optimiştii au o viaţă mai lungă decât pesimiştii.

– Eu însumi sunt un optimist înnăscut, admite Porta. De-aia mă aflu încă pe tărâmul celor vii. Dar cred că n-ar fi o idee rea ca, în mica noastră escapadă de jefuire, să luăm câteva piese de artilerie şi vreo zece-unşpe automate. Şi încă un lucru important! V-aţi gândit cum veţi trece aurul prin Germania? Ăia obişnuiesc să-i execute pe cei care posedă aur ilegal. Cred că n-aveţi de gând să trimiteţi sclipiciul prin poştă? Poate i-ar veni vreunui impiegat ideea să-şi vâre nasul în pachete, crezând că înăuntru e ceva de valoare, şi gata treaba: adio aur! Dacă ne saltă în Germania, nu mai avem nici o şansă. Mai degrabă ne-am apuca să tocăm şobolani şi să-i vindem Armatei drept raţii de necesitate.

– Şi mai zici că eşti optimist! ţipă ea furioasă. De ce nu te duci să te laşi făcut fărâme pentru Führerul ăla emigrant? Tot timpul mă contrazici. De ajutat nu mă ajuţi, şi laşi totul în cârca mea!

– Ba, sunt prea optimist, ascultă ce-ţi spun, face Porta. Da niţică prudenţă nu strică. N-ai să mă vezi avântându-mă orbeşte pe gheaţa subţire, cum fac unii dobitoci.

Vera încearcă să împingă de lângă perete un şifonier imens, privindu-l furioasă pe Porta care continuă să stea lungit în pat.

– N-ai de gând să-mi dai o mână de ajutor? strigă ea, scrâşnind din dinţi.

– Desigur, răspunde Porta, fără să se clintească.

– Rahat, şuieră ea, opintindu-se din greu.

În cele din urmă, reuşeşte să mute şifonierul vreo câţiva metri de la perete - într-o avalanşă de înjurături ruseşti -, dă la o parte un panou şi, din cotlonul descoperit, scoate o hartă. Ocărând încontinuu, se trânteşte pe burtă alături de Porta.

– E limpede că spui adevărul despre nobilii tăi străbuni, rânjeşte el, plesnind-o puternic cu palma peste fesele goale.

– Când va fi să străbatem codrii ăştia de pe lângă Minsk, unicele mijloace sigure de transport vor fi tancurile şi camioanele, explică ea, arătând spre hartă.

– O, da! face Porta. Nu prea înţeleg de ce nu rămânem noi în partea ta de Rusie, stimată doamnă! Ai idee cine mişună prin codrii ăia? Toată gloata Armatei Roşii! Colcăie de partizani! N-ai decât să faci ce te taie capul, dar nu cu Obergefreiter Joseph Porta la remorcă! Şi încotro zici că trebuie să ajungă coloana ta de transport blindată?

– Liepaia, spune ea, arătând un punct pe hartă.

– Vrei să spui Libau, o corectează Porta. La Baltica. Şi de-acolo luăm vaporul categoria lux până-n America, nu-i aşa?

– Nu! Spre Suedia! Karlskrona!

– Prefer să merg la Stockholm, protestează Porta. Încă n-am avut parte de nici o puicuţă de pe-acolo. Socot că tu şi cu bărbăţelul tău sunteţi la curent cu faptul că semieschimoşii ăia suedezi ţin sub microscop toate posturile lor. Au aflat că nouăzeci şi cinci la sută din Wehrmacht aşteaptă ocazia să intre peste ei cu automatele pe post de paşapoarte. Nu ţine planul tău, fetiţo!

– Cum ţi-e voia, zâmbeşte ea dulceag. Eu mă ocup. de latura mea de front, iar tu cu prietenii tăi nemţi vă descurcaţi.

Porta îşi suge îndelung şi gânditor proteza dentară oferită de Armată.

– E-n regulă. O să am eu grijă să mă ocup de toate, dar mai e o singură problemă. Facem jumi-juma.

– Eşti nebun de-a binelea, ţipă ea scoasă din sărite. Cum să iei tu jumătate? Un şobolan neamţ de crematoriu ca tine să mă tragă pe mine-n piept? Am zdrobit eu jivine mult mai mari decât o s-o faci tu vreodată! Văd că încă nu mă cunoşti.

– Eşti o viperă veninoasă, asta eşti! şuieră Porta înfierbântat. Azvârle cu furie sticla sa goală în tavan.

– Lăcomia ta nemţească ţi-a luat minţile, scuipă Vera în direcţia lui. Vorbeşti ca un proprietar grec de tractir!

– Lasă-te păgubaşă, căţea comunistă împuţită! spumegă Porta. Cu alesele tale maniere sovietice nu ajungi nicăieri. Cincizeci-cincizeci! Vrei să-ţi sculptez chestia asta în cifre naziste de trei metri înălţime?

Vera umblă încoace şi încolo ca o furtună, scuipând şi ocărând, în timp ce scaunele sunt date peste cap, sticlele zboară în ţăndări şi un papuc dispare pe fereastră. Când se opreşte o clipă, azvârle o lampă uriaşă spre Porta, care continuă să stea lungit în baldachin, bând şliboviţă direct din sticlă.

– Nu m-am înşelat în ce te priveşte, curvă masculină închipuită! zbiară ea, tremurând de furie. Slavă cerului că te-am mirosit, lepădătură de golan neamţ. O să fac să fii împuşcat şi să ţi se reteze şi capul. Să te ferească Dumnezeu când o pune bărbată-miu mâna pe tine!

– Mă faci să mor de râs, să ştii, strigă Porta, trimiţând înspre ea un scuipat cât toate zilele. Pot să-ţi dau peste cap tot planul tău aurifer cât ai bate din palme. Şi aţi pune-o de mămăligă, amândoi.

În cele din urmă, se aruncă unul asupra celuilalt, spărgând tot ce-a mai rămas de spart în jur. Ies de-a buşilea de sub dărâmăturile baldachinului şi în final cad de acord asupra împărţelii aurului.

Următoarele douăzeci de minute se scurg repede. Pur şi simplu se violează unul pe celălalt. Se pun pe treabă atât de energic încât doi soldaţi ruşi care se ascund în pivniţă se îneacă brusc cu vodcă, auzind zgomotele ce răzbat până acolo. Unul dintre ei se