Rothe îl priveşte uşurat pe Hassow, vrând parcă să spună: "Gata treaba, nu ne mai doare capul".

– Haideţi să verificăm legăturile! ordonă Henckel, bătându-i pe umăr. Feldwebelul transmisionist se uită la ceas, care indică ora 04,45. Dă-mi legătura cu cei de la "Werfere". Soldaţii ăştia de mucava au întotdeauna nevoie de mai mult timp decât alţii.

După o scurtă conversaţie cu comandantul de la "Nebelwefer", cere hărţile cu poziţiile ce urmează a fi bombardate şi memorează ţintele. Împreună cu cei doi locotenenţi, revede rapid ordinele Armatei. Apoi cere legătura cu cercetaşii posturilor avansate ale artileriei. Par a fi neînţelegeri cu şeful de la Regimentul 104 Infanterie. Henckel îl repede cu brutalitate şi închide. Se aşază satisfăcut pe scaun şi cere al treilea pahar cu vodcă.

– Credeţi că e bine ceea ce faceţi, domnule? întreabă Leutnant Rothe îngrijorat.

– O să-ţi cer eu părerea dacă o să mă intereseze vreodată, Leutnant! i-o retează scurt Henckel, vârându-şi între buze un ţigaret mic de carton în care e înfiptă o ţigară rusească.

Înghite jumătate din vodcă şi se întinde de-i trosnesc încheieturile. Îşi priveşte din nou ceasul şi observă că mai sunt opt minute până la ora H. O clipă, se gândeşte să tragă un pui de somn până începe distracţia. Vodca l-a făcut foarte optimist. De-abia aşteaptă să dea drumul iadului de flăcări. E prima oară când trage în ţinte vii. "Îi las pe toţi cu gura căscată, gândeşte el satisfăcut. Cine ştie, poate primesc Crucea de Fier pentru coordonare perfectă a tirului. De ce nu?" Îşi aruncă pe gât ce-a mai rămas din vodcă şi-i priveşte dispreţuitor pe cei doi locotenenţi care stau aplecaţi deasupra hărţilor. Mai ia o ţigară. Dar, înainte să şi-o aprindă, telefonul începe să zbârnâie strident. Cu o expresie satisfăcută, ia receptorul din mâna lui Rothe.

– Ce dracu' faci? se aude vocea mânioasă a şefului de stat-major. De ce n-ai deschis focul aşa cum a fost stabilit?

– Să deschid focul? întreabă Henckel uimit. Mai sunt încă şase minute, domnule!

– Eşti nebun? zbiară şeful de stat-major cu vocea spartă. Idiot nenorocit ce eşti! E ora cinci şi zece. A trebuit să aştept câteva minute până am dat de tine. Eşti cel mai incapabil individ cu care am avut vreodată de-a face. Eşti, eşti… (Şeful de stat-major nu mai găseşte cuvinte potrivite ca să-şi exprime indignarea faţă de coordonatorul de tir al Diviziei.) Hauptmann Henckel, ştii ce s-a întâmplat? întreabă el pe un ton glacial. Toate trei regimentele Panzer au plecat, şi infanteria a pornit la atac. Nu-i mai poate opri nimic. Aşteaptă… - vocea sa e întreruptă brusc. Pe fir se mai aude doar un bâzâit vag.

– Alo, alo, alo! ţipă furios Henckel, temându-se de ce s-ar putea întâmpla din cauza acestei întârzieri. Priveşte înnebunit în jur; ochii par să-i iasă din orbite. I-a dispărut complet aroganţa care-l stăpânea. "Aşteaptă…" spusese şeful de stat-major. Ce înseamnă asta? Să aştepte la telefon? Sau era începutul unei ameninţări pentru greşeala făcută? Nu, nu putea să fie asta! A vrut să-i spună să mai aştepte un telefon!

– Ce s-a întâmplat? întreabă stânjenit Leutnant Rothe, uitându-se temător la Henckel.

– Ceasul meu e în urmă, răspunde gâtuit Henckel, privind în gol. Trebuia să deschidem focul acum câteva minute! Tancurile au trecut deja la atac!

– Să deschidem focul? întreabă Rothe, apăsând pe cuvântul "deschidem". Dumneavoastră, domnule, trebuia să daţi ordinul ăsta! Nici eu şi nici Leutnant Hassow! Dar cum se poate să aveţi ceasul în urmă? În mod sigur v-aţi sincronizat cu toţii ceasurile înainte să plecaţi de la Divizie, nu-i aşa? Asta e "procedura obişnuită!

– Dormeam pe picioare, recunoaşte Henckel, cu o voce joasă. Probabil că n-am mai apucat!

– Doamne Sfinte! exclamă Hassow şocat.

– Trebuia să ştiţi că nu v-aţi sincronizat ceasul împreună cu cei din Statul-Major, intervine Rothe pe un ton de reproş.

– Mi-am amintit imediat ce-am ieşit, oftează Henckel, ştergându-şi sudoarea de pe frunte.

– Atunci, de ce nu v-aţi întors să vi-l reglaţi? întreabă uluit Hassow.

– Ceasul meu a mers întotdeauna la fix! răspunde Henckel negru de supărare.

– Dar nu şi de data asta, spune Rothe sec. Minutele astea sunt foarte costisitoare!

Telefonul zbârnâie din nou.

– Punctul de comandă către toate unităţile de artilerie, îi transmite telefonistul lui Henckel, întinzându-i receptorul.

Henckel priveşte o clipă lung acel obiect. Ce să facă? Simte că i-au fugit toate gândurile. "Aşteaptă… - spusese şeful de stat-major. Bineînţeles, a vrut să-mi spună să aştept un nou apel."

– Ia o dată receptorul, omule! zbiară Rothe nepoliticos. Tunurile aşteaptă ordinele tale!

– Ordine? îngaimă zăpăcit Henckel, privindu-l pe acesta împietrit. (Îşi deschide gulerul de la uniformă şi rânjeşte cadaveric.) Mai daţi-mi un pahar cu vodcă! ordonă el răguşit. (Înşfacă lacom paharul din mâna Feldwebelului.) Le arăt eu lor! (Se duce hotărât la telefonul de legătură cu toate unităţile. Inspiră adânc. Ochii încep să-i lucească de nerăbdare.) Ţinta numărul unu! Deschideţi locui! rage el în telefon. (Rânjeşte ca un cal şi pune receptorul în furcă.) Am fost instruit la Jüterburg, aţi înţeles? Mă pricep la chestii din astea!

– Asta zic şi eu decizie clară şi fermă, exclamă Leutnant Rothe uimit. Ar trebui să-i fi trezit pe toţi, de ambele laturi ale frontului!

Toate tunurile din unităţi îşi ridică ţevile spre cerul întunecat. Tunarii stau cu coardele în mână, gata pregătiţi. Comandanţii de baterie stau încordaţi, în aşteptarea ordinului comandantului. Echipajele "Nebelwerfer" sunt în adăposturile din spatele bateriilor, gata să apese pe butoanele de declanşare ale rachetelor. Secunzii se perindă agitaţi de colo-colo. O linişte mormântală domneşte în întunericul dimineţii de iarnă.

Tăcerea e curmată de un tunet înfricoşător. Tunurile deschid focul la unison, bubuind asurzitor. Salve de obuze sfâşie zorii. Pământul e luminat de explozia proiectilelor. Începe dansul flăcărilor.

Aerul e invadat de zgomote şi trosnete ascuţite, ca şi cum pe cer ar alerga un tren nesfârşit. Răbufnirile tunurilor aproape că le sparg timpanele celor de la Postul de coordonare a tirului. În întreg vacarmul se distinge un sunet lung şi sinistru, care se transformă într-un ţipăt insuportabil.

– Aruncătoarele de ceaţă, murmură un Feldwebel cu voce tremurândă.

– Dumnezeule mare! geme Leutnant Rothe, privind îngrozit pe câmpul de luptă.

– Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Şi cerul, şi pământul