49. PLOAIE

Atmosfera e saturată de electricitate. Fulgerele aprind o tornadă de ioni mai mult sau mai puţin negativi. Urmează un bubuit puternic, după care un nou fulger face să se crape cerul în mii de fragmente, aruncând peste frunzişuri o lumină neliniştitoare de un alb-liliachiu.

Păsările zboară la mică înălţime, mai jos decât muştele.

Un nou bubuit de tunet. Un nor în formă de nicovală se sparge. Carapacea scarabeului zburător este iluminată brusc. 103 683 se teme să nu alunece de pe suprafaţa lucioasă, şi încearcă un sentiment de neputinţă, la fel ca atunci când s-a pomenit faţă în faţă cu Degetele ― paznicii de la capătul lumii.

Trebuie să ne întoarcem, îi transmite scarabeul.

Însă ploaia a început să cadă deja cu putere. Fiecare picătură se poate dovedi mortală. Cele lungi şi grele, ca nişte ace, alternează cu altele, ca nişte uriaşe bare de cristal. Cel mai mic contact cu aripile insectei zburătoare le-ar fi fatal.

Coleoptera intră în panică şi începe să zboare în zigzag prin bombardamentul îndesat, încercând cu orice preţ să se strecoare printre picături. 103 683 nu mai poate controla nimic şi se cramponează doar din toate puterile, cu ghearele şi ventuzele puvilisului său plantar. Totul se desfăşoară atât de repede, încât ar vrea să-şi închidă ochii sferici, cu care vede simultan pericolele din faţa, din spate, de dedesubt şi de deasupra! Dar furnicile nu au pleoape. Vai, cu câtă nerăbdare aşteaptă să simtă din nou sub picioare pardoseala etajului păduchilor-de-frunză!

O picătură uşoară o loveşte în plin pe 103 683, lipindu-i antenele de torace. Apa îi îneacă tijele receptoare şi o împiedică astfel să mai perceapă cursul evenimentelor.

E ca şi cum i s-ar fi tăiat sonorul. Nu i-a mai rămas decât imaginea, ceea ce e cu atât mai cumplit.

Scarabeul cel mare este epuizat.

Zigzagurile printre picăturile ca nişte suliţe sunt tot mai greu de executat. Capătul aripilor i se umezeşte, îngreunând puţin câte puţin ansamblul zburător.

Reuşesc să ocolească în ultima clipă o sferă grea de apă. Scarabeul-rinocer se înclină la 45 de grade şi virează pentru a o evita pe a doua, care e şi mai mare. Apa însă îi atinge o labă, ricoşând şi împrăştiindu-se în stropi care-i împroaşcă antenele.

Din nou, o străfulgerare de lumină, urmată de un bubuit.

Preţ de o fracţiune de secundă, animalul zburător' pierde contactul cu lumea exterioară, ca şi cum ar fi strănutat, iar când izbuteşte să-şi recapete controlul asupra traiectoriei, e prea târziu. Scarabeul şi furnica se năpustesc drept spre un stâlp de apă cristalină care scânteiază la lumina fulgerelor.

Scarabeul frânează, punându-şi aripile în poziţie verticală. Viteza este însă prea mare. La o asemenea iuţeală, frânarea este imposibilă, încât se pomenesc făcând o tumbă urmată de o serie de rostogoliri.

103 683 strânge atât de puternic carapacea animalului ei de luptă, încât ghearele îi străpung chitina. Antenele ude o lovesc peste ochi şi rămân lipite de ei.

Se izbesc mai întâi de un pilastru de apă, care îi aruncă prin ricoşeu într-o perdea de ploaie cu picături ascuţite; într-o clipă, aversa îi inundă, făcându-i să cântărească de zece ori mai mult. Pe dată încep să cadă ca o pară coaptă spre acoperişul de rămurele al Oraşului.

În urma impactului, scarabeul-rinocer se desface în bucăţi, cu cornul rupt şi capul fărâmat. Elitrele îi sunt azvârlite spre cer, de parcă ar continua să zboare singure. 103 683, uşoară ca orice furnică, scapă teafără. Ploaia însă nu-i dă răgaz; ştergându-şi de bine, de rău antenele, se repede spre una din intrările în Oraş.

Un orificiu de aerisire îi apare chiar în faţă. Nişte lucrătoare l-au astupat pentru a feri Oraşul de inundaţii, dar 103 683 izbuteşte să spargă barajul. Gărzile dinăuntru o insultă: cum de nu-şi dă seama că în felul acesta pune Oraşul în pericol? Adevărul este că un şiroi de apă s-a şi scurs pe urmele ei. Furnica-soldat n-are habar, ci goneşte mai departe, în vreme ce nişte furnici-zidar se grăbesc să închidă la loc sasul de siguranţă.

Când se opreşte în sfârşit, extenuată, dar ajunsă la loc uscat, o lucrătoare miloasă îi oferă o trofolaxie. Supravieţuitoarea acceptă cu recunoştinţă.

Cele două insecte se aşează faţă în faţă şi încep să-şi lipească gurile, apoi să regurgiteze alimentele depozitate în stomacul social. Acum are tot ce-i trebuie ― căldură şi darul din trupul celeilalte.

Apoi, 103 683 porneşte de-a lungul unui tunel şi străbate mai multe galerii.

50. LABIRINT

Coridoare întunecate ca nişte măruntaie umede, în care pluteau duhori nemaiîntâlnite. Pe jos zăceau resturi de alimente putrede şi tot soiul de gunoaie pestriţe. Tălpile se lipeau de pardoseală, iar pe ziduri se scurgea umezeală.

Ici şi colo, grupuri de indivizi începeau să se strângă: vagabonzi, cerşetori, falşi muzicanţi şi golani în toată regula, alcătuind pâlcuri greţoase.

Unul din ei, încins într-un bluzon roşu, se apropie de ea, cu gura ştirbă schimonosită într-un zâmbet batjocoritor:

― Aşa deci, tânăra don'şoară se plimbă singurică prin metrou? Da' nu ştie că-i periculos? N-ar vrea cumva un bodyguard?

Rânjea, ţopăind în jurul ei.

Când era nevoie, Laetitia Wells ştia să impună respect bădăranilor. Îşi oţeli privirea viorie până când irisul ajunse aproape de culoare sângelui, şi azvârli scurt:

― Întinde-o!

Celălalt o şterse mormăind:

― Ia mai du-te-ncolo, fudulă ce eşti! Dacă o să te atace vreunul, aşa-ţi trebuie!

Metoda funcţionase bine şi de data aceasta, ceea ce nu însemna că avea să ţină la nesfârşit. Or, dacă metroul devenise singurul mijloc de-a circula ca lumea, el ajunsese deopotrivă adăpostul tuturor nelegiuiţilor din vremurile moderne.

Ieşi pe peron chiar în clipa când pleca un tren. În sens opus trecură două, apoi trei trenuri, în timp ce de jur-împrejurul ei mulţimea nu înceta să crească. Oamenii făceau presupuneri legate de vreo nouă grevă spontană sau se întrebau dacă nu cumva vreun imbecil avusese ideea nefericită de-a se sinucide aruncându-se pe şine.

Într-un târziu, două cercuri luminoase îşi făcură apariţia în tunel. Un scârţâit de frâne la limita superioară a frecvenţei îi sfredeli timpanele. Tubul prelung de tablă vopsită şi ruginită se opri de-a rangul peronului, împodobit cu tot soiul de