— Nu ştiu ce frecaţi mărgeaua, Au crezi, Zoe, că e vodă vreun prunc dân cei dă ţâţă Şi că are arvaniţii ce-l păzeşte.

  — N cap tărâţă? Zilnic fac instrucţiune cu-alebarde şi cu pale Iar când dau cu puşca bagă glonţii pân inel dă zale. N-apuca-vei nice-a scoate vun pistol, şi te-i trezi în adânce hrube unde niciodată nu e zi Şi dă unde oase goale să mai scot într-un târziu. Este planul meu dân toate ăl mai bun şi cilibiu. Ascultaţi.

  E sara-naltă şi e Bărăganu-ntins, Presărat cu mii de stele, luminat de foc nestins, în sătucuri caii-n grajduri mişcă nările-n pristoale, Ies copilele la poartă, svelte, cu picere goale Şi le arde spuza nopţii, şi aşteaptă-un Sburător. Ceriul tot să strânge-n luciu pă un pântec dă ulcior. O troiţă strâmbă-n gura uliţei îşi bate-n cuie Hristul schilav, gol, cu pielea ofilită şi verzuie, Ce n-a izbăvit pre nimeni, ce nu s-au întors nicicând. Boii-n staul le luceşte coarnele. Tot rumegând, Ei pân uşa-ntredeschisă mongolferul au zărit

  Lunecând pe mări dă stele spre cornetul nesfârşit.

  Se vor fi mirat în sine? De nimic ei nu se miră:

  Nu şi-au cletinat un deget coarnele, ciudată liră, Când în iesle prunc în faşă, dolofan, au oblicit.

  Când şi când, un câine galben urlă.

  — N beznă învălit.

  Pân bordeie, câte-un candel a mânjit c-un strop dă aur

  O bucată de părete, o icoană c-un balaur

  Şi c-un călăreţ: Sân-Gheorghe, plătoşat şi-nţepenit.

  Dorm ţeranul şi fămeia în tăcere ca dă schit.

  Totul doar a lut miroasă, a mormânt şi a sfinţire:

  Preste somnul lor coboară îngerii în patrafire, Maica Domnului p-o tavă le aduce un pahar

  Incrustat cu bani dă aur şi cu ochiuri dă cleştar, Dă dân care ia agheasmă, stropi mărunţi pă vârf dă deget

  Şi le unge pleoape triste pre subt care vise preget, Şi acelaşi vis dodată sufletul le-a-nfiorat:

  Sunt în rai şi mână-n mână şed subt mărul cel rotat.

  E noaptea-naltă, veche, mai veche ca aiurea, Beşica lasă-n urmă şi satul, şi pădurea, Şi râuri care leagăn pe unde caloieni.

  Sunt licăriri pre ape, sunt focuri pân poieni.

  După ce grăi Iaurta să însufleţi cu toţii

  Şi coraj la inemi prinde zavragiii, sanchiloţii, Chiar şi Ercul mai cu râvnă scarpină şezutul roş;

  Toţi să simte mai aproape în scârţâitorul coş.

  Manoil, ce-al poesiei în Valahia e rege, Un ceva în al Iaurtei glas nu poate a-nţălege:

  Ochii limpezi el întoarnă l-al său frate roşcovan

  Şi-un cuvânt dă să-l întrebe. Când dodat Languedoc Briliant

  Sare ars şi braţu-ntinde cătră Cloşca cea cu pui

  Ce pre ceriuri negre-smoală răsuceşte flăcărui.

  Se uit toţi şi mai le vine a cădea dân oboroc:

  Că păşeşte pântre stele cătră ei taman Languedoc, Cum îl ştiu: de decoraţii plin i-i peptul cu ceaprazuri, Eghileţi pă umeri late şi musteţe pă obrazuri, Ba şi danga în pamblică îi atârnă lângă şold în o teacă de mătasă, sârmă d-aur, marigold.

  — E un smău, se dumireşte Manoil îndat. Musiu, Iată-te pă pânză deasă zugrăvit d-un calemgiu Ce-o fi zugrăvit beserici, că frumos te-ncondeie.

  — Ma parole, făcu zuavul holbând ochii, oui, c'est vrai, Sunt împeliţat chiar însumi şi sunt tras cu o ficelle. Smăul să apropiase dă balon încetinel, înghiţind cu trupu-i stele, trandafili dă foc ceresc. Are-un pozonar jiletca zugrăvită dă tedesc, Iar în pozonar o verde papagaie pliscul scoate Şi cu ochi rotund să uită la obrazele-adunate în nacel. Să urcă-ndată p-eghiletul lui Languedoc Şi îi cârâie-n ureche. Zboară-n pozonar la loc Şi dân bezna dân adâncuri careva trage dă fune Smăul coborând ca spanga-n pântecele lui Mifune, Până dân zuavul ţanţoş nu să mai văzu nemica.

  — Aide, bre, ne spune-ndată ce-ţi şoptise păsărică.

  — Vă gătiţi dă luptă-n nouri. Vodă nu mai va să sue Noaptea asta-n Turnu Colţii, pre subt stele ca gutue, Ci aflând de noi, trimite să ne prinză cinevaş.

  Cine, nu aflai, dar lupta se va da preste oraş. Astfel îmi grăi iscoada mea-ncercată, Ştirbu Laie Pân cârnitul plisc, cu nare rubinii, de papagaie.

  — Nu să poate. Mongolfere în Valahia să vezi?

  E dă râs, de parcă-ai vede jucând şah în luncă iezi, E Valahia c-o sută d-ani rămasă-n urma lumii.

  Dă o luptă-aeriană de aceea teamă nu mi-i

  (Agrăise cu trufie Leonidas). Nastratin

  Zisă:

  — Poţi să ştii, efendi, că o fi un zepelin?

  Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Preste cetate

  Să aştepţi orcând să zboare moi covoare înflorate, Unduind între cupole, ocolind vun minaret.

  Ingineri aicea nu sunt, ce e drept, dar berechet întâlneşti pre visătorii ce-n fiole dă cristal

  Fumul des îl condensează.

  — Al vunui djin patriarcal, Tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării.

  Ei în cupe dă agată pic-un strop dân apa mării

  Şi zăresc apoi acolo ce va fi şi ce a fost.

  Un grăunte dă haşişuri dă înghiţi, şi dântr-un prost

  El te face-n veci stăpânu-a milioane dă haremuri, A grămezi dă giuvaere, perle ce te fac să tremuri

  Dă furia şi dă scârba de a fi doar om, nu sfânt.

  Steaguri verzi cu semilună unde să pocnesc în vânt

  Spun că totu-i cu putinţă dacă ai acel inel

  Al Norocului şi Vrajei, ce-are scrisa EL GAHEL.

  Şi de crunta lui magie tu te aperi c-un motor?

  Să mă-mpiedic în deliru-mi de un biet inventator?

  Orientul şi Apusul mult s-ar mai fi ciondănire De o vastă panoramă nu le-ar fi stârnit uimire, Căci sub ei la două leghe Bucuresciul stă răsfrânt. Musă dragă, dă-mi o voce de seraf, să pot să-l cânt, Nu aşa cum să zăreşte, ci aşa cum mi-l închipui, Dă-mi coloarea, dă-mi perfumul care să ivească chipu-i, Dă-mi un glas precum e sonul de împărătesc pahar Buza rece de-ai atinge,