cheamă asta pe idiş, şi-n ebraică o mutră de cur. Şi atunci ea spune cu un ton de regină dintr-o tragedie antică – asta e, începe să se lase. Nu! Mai rău! Cade! S-a prăbuşit! Pricepeţi? Dintr-odată ea vorbeşte ca asistenta socială a propriului ei cur! De parcă el, de bună voie şi nesilit de nimeni, şi cu premeditare, a depăşit toate limitele, s-a rupt de societate şi îi întoarce dosul, a devenit un fund de la periferia societăţii! Înc-o clipă şi-l veţi vedea injectîndu-şi heroină în Piaţa curvelor la Ierusalim! Şi tu, băieţică, dacă întîmplător eşti în acel moment în aceeaşi cameră cu ea, e preferabil să taci! Să nu sufli o vorbă! Orice vei spune va fi folosit împotriva ta. Spune-i că exagerează, şi că dumnealui e chiar drăguţ şi atrăgător şi-ţi trezeşte pofta să-l ciupeşti şi să-l mîngîi, eşti pierdut: eşti orb, eşti linguşitor, eşti un idiot, nu te pricepi deloc la femei. Pe de altă parte, spune-i că are dreptate – şi eşti mort.

Gîfîie. Şi-a terminat numărul. Cine ştie de cîte ori l-a mai jucat. Vocea lui nu mai izbuteşte să umple fiecare cuvînt, şi el înghite o parte din cuvinte. Publicul rîde. Eu încă mai sper că n-am auzit bine, că n-am înţeles ceva, c-a fost acolo o glumă care mi-a scăpat. Dar cînd mă uit la femeia cea mărunţică, aceea care poate să comunice cu spiritele, la faţa ei schimonosită de durere, atunci ştiu.

— Unde eram? Sînteţi un public uluitor, pe viaţa mea, un public foarte sofisticat, cu exigenţe europene, vă iau pe toţi cu mine acasă. Deci să continuăm, fundul merge înainte mea, ea merge înaintea mea şi eu merg după ea, şi nu-nţeleg ce vrea de la mine şi de la viaţa mea, de unde mi-a scos aşa deodată o-nmormîntare, şi, în general, de cînd mă ştiu n-am fost la o-nmormîntare, n-am avut ocazia, sîntem o familie mică, am stabilit asta deja, ne-am pătruns de chestia asta, mama şi tata şi-un băiat, şi noi n-am avut niciodată înmormîntări, n-aveam nici neamuri care să fi putut muri aşa deodată, numai el şi cu ea mai rămăseseră din familiile lor – ce-mi aminteşte asta, o clipă, dacă de-acum vorbim despre rubedenii, atunci săptămîna asta a fost în ziar că oamenii de ştiinţă au descoperit că fiinţa cea mai apropiată de om din punct de vedere genetic e nu ştiu ce specie de vierme orb, un vierme de cea mai primitivă speţă existentă. Să mor eu! Noi şi cu viermele ăsta sîntem fraţi! Dar eu încep să cred că probabil noi în general sîntem oaia neagră a familiei, altminteri, explicaţi-mi de ce ei nu ne invită niciodată să luăm parte la festivităţile lor? Şi iarăşi expediază un pumn şi se fereşte cu o fentă de un duşman imaginar. Pe spectatori se înstăpîneşte deodată o tăcere grea, şi mie mi se pare că ceea ce a spus el mai înainte abia acum începe să răzbată în conştiinţe.

— Ce? A? Nu vă fac să rîdeţi, precum văd. OK, am înţeles, mă gîndesc la o schimbare de traseu. Unde eram? Tata-mama şi-un băiat, nici o familie, nici un fel de rubedenii, am mai spus asta, linişte şi pace ca-n Triunghiul Bermudelor, e drept c-au fost cînd şi cînd mici probleme, nu că te-ai gîndi cine ştie ce la lucrurile astea la vîrsta aia, dar pe undeva ştiam totuşi că taică-meu nu mai e chiar atît de tînăr, şi că el, de fapt, e cel mai bătrîn dintre toţi taţii din clasă, şi ştiam că are zahăr, şi inimă, şi rinichi, şi că ia pastile, şi mai ştiam şi, bun, asta chiar văzusem cu ochii mei, asta vedeau toţi, că are întotdeauna, dar întotdeauna, tensiune ca ăla, cum îi zice, Louis de Funès în Citroënul lui 2CV care nu vrea să pornească. Şi maică-mea şi ea, cu toate că era mult mai tînără decît el, căra cu ea tot felul de poveri de-acolo, gîndiţi-vă numai că aproape jumătate de an a stat închisă într-un fel de, cum să-i zic, nişă mititică într-un tren, într-un fel de depozit de vopsele şi uleiuri, în care nu se putea nici măcar sta în picioare sau şedea, i se-ntîmplaseră tot de felul de poveşti, şi pe lîngă toate astea, mai avea pe mînă, pe amîndouă mîinile – îşi răsuceşte în faţa noastră amîndouă antebraţele subţirele – cîte-o cusătură fină de tot, cochetă, broderie de mînă, broderie de vene, croitorese de lux i-au făcut-o la Spitalul „Vizita bolnavilor“. E chiar interesant, rînjeşte el, că amîndoi am suferit de depresie post-partum după naşterea mea, numai că la mine depresia asta continuă deja de cinzeci şi şapte de ani. Dar în afară de aceste mici chestii, cum precis că sînt în orice casă normală, eram tustrei mai mult sau mai puţin în regulă, de unde-a răsărit deodată o-nmormîntare, de unde?

Publicul, care amuţise treptat în secundele din urmă, e acum absolut tăcut. Feţe fără expresie, atente să nu se lase prea mult cucerite. Poate că, văzut de pe scenă, şi eu arăt aşa.

— Unde eram? Nu-mi aduceţi aminte, îmi amintesc singur! Ştiţi care e la vîrsta mea antonimul lui a uita?

Glasuri slabe din public: A ţine minte.

— Nu, a nota. Soldăţică, sergent, fund, tren, broderie. Eu merg după ea, merg încet, încă mai încet, mă gîndesc ce-ar putea să fie povestea asta, e mai mult ca sigur o greşeală, de ce tocmai pe mine mă trimit la-nmormîntare? De ce n-au ales alt băiat?

Vorbeşte repede, cu un efort bine stăpînit. Capul şi-l ţine aplecat, şi mîinile şi le înfige tot mai adînc în subsuori. Mi se pare că tremură un pic.

— Şi uite-aşa merg şi-mi