de a fi ales sau mântuit, Dumnezeu revine ca celălalt absolut pentru fiinţa umană. Argumentul lui Eliade ar putea implica că iudeo-creştinismul este originea catastrofei civilizaţiei uitării fiinţei şi a sacralităţii cosmosului, că salvarea vetero şi nou testamentară mai degrabă asigură omului rătăcirea, uitarea originii sale, decât salvarea şi ajungerea la sine, deşi o astfel de lectură cred că ar forţa mult textul eliadian. Este aici implicată ambiguitatea esenţială a lui Eliade faţă de creştinism, faţă de teologia creştinismului, asupra căreia nu cred că a meditat niciodată cu seriozitate.

Preocupat în aceşti ani de scrierea Autobiografiei, notele privitoare la devenirea sa existenţială şi intelectuală se înmulţesc. În mai 1963 notează în detaliu câteva consideraţii despre experienţa indiană, pe care a ratat-o din cauza întâlnirii a două femei, Maitreyi şi Jenny, care îl aruncă înapoi în propriul destin de european şi de intelectual. Apoi o comparaţie cu Teilhard de Chardin, cu opera acestuia, care se voia evanghelistul lui Hristos în întregul univers, aşa cum şi el însuşi – Eliade – este acela care vrea să aducă tuturor modernilor mesajul dimensiunii sacrale a existenţei.1465

Relativ la destinul civilizaţiei europene notează în 27 iulie 1964: „Orice s-ar întâmpla suntem pierduţi. Lumea noastră, lumea mea – e iremediabil condamnată. (…) Evident, pentru că cred în om – nu în rase sau culturi – nu deznădăjduiesc“.1466 Există la Eliade această angoasă metafizică a dispariţiei civilizaţiei şi omului european, al populării Europei cu „barbari“ cultivaţi şi abili tehnologic, care vor circula prin Europa ca printr-un muzeu sau cimitir. Este angoasa unui conservator, a unui spirit pentru care evoluţia nu este decât metafora unei simple deveniri, a unei îndepărtări de centru.1467

Utopia statutului propriei discipline îl vizitează şi la vârsta de 60 de ani. În 23 martie 1962 notează că istoria religiilor ar putea avea rolul să păstreze camuflând „toate valorile şi meodelele religioase tradiţionale“. Pe 2 martie 1967 notează: „Istoria Religiilor, aşa cum o înţeleg eu, este o disciplină „eliberatoare“ (saving discipline). Hermeneutica ar putea deveni singura justificare valabilă a Istoriei. Un eveniment istoric îşi va justifica apariţia atunci când va fi înţeles . Aceasta ar putea să semnifice că lucrurile se întâmplă, că Istoria există numai pentru a-i obliga pe oameni să le înţeleagă“.1468

Aceşti ani sunt anii exploziei mişcării hippie în America, mişcare pe care Eliade o interpretează în sensul propriei utopii gnoseologice şi „teologice“, ca mişcare cvasireligioasă, reacţionând la lipsa de sens a societăţii industriale, o societate alienată şi alienantă: „Aceşti tineri cred în viaţă, în libertate, în agape, în dragoste. Au găsit un sens vieţii şi cred într-o realitate absolută, care le poate fi accesibilă. În sfârşit, trăiesc libertatea, spontaneitatea, detaşarea de lucruri“.1469

Eliade notează în 24 iunie 1968, la Boston, această formulă definitivă, axiomatică: „… sacrul este un element în structura conştiinţei, nu un moment în istoria conştiinţei“. Este într-adevăr o formulă succintă care defineşte cu exactitate demersul eliadian, miza sa pentru schimbarea definiţiei omului şi crearea unui nou umanism, deci schimbarea subiectului, modificarea cogito-ului uman. Omul trebuie să se recunoască pe sine în această imagine schimbată, în această recuperare a fiinţei sale din adâncuri, a fiinţei sale centrate în jurul dimensiunii sacrului, a sensului construit de o întreagă civilizaţie care este acum considerată ca fiind istorică, un simplu moment al devenirii umane. Apoi, în notaţiile din anul 1969, vorbind despre creativitatea religioasă a occidentului, va afirma că această creativitate nu trebuie căutată numai în istoria Bisericii sau în teologie, ci şi în curentele subterane, „oculte“, care au alimentat mereu istoria Europei: „Mă gândesc, bunăoară, la Novalis, care redescoperă „dialectica sacrului“, şi anume: că Natura, aşa cum ni se arată, nu reprezintă realitatea absolută, ci e doar un cifru. Extraordinara lui intuiţie: că nu e nevoie să mori, să devii „spirit“, ca să comunici cu lumile superioare, că deja aici, pe pământ, poţi cunoaşte experienţa beatifică.“1470

Jurnal 1970-1985

„Nu-ţi cer să vii (dacă Electrele de acolo nu te lasă) nici măcar pentru trei zile spre a obţine ce a obţinut pentu ţară Palade. Îţi cerem să-ţi salvezi destinul tău cărturăresc aici, unde, spre deosebire de neantul occidental, vei supravieţui.“

(Constantin Noica, 1981)

Al doilea volum din Jurnal este mult mai neutru în notaţii, sunt anii senectuţii, anii unei înţelepciuni acumulate, a unui calm fortifiant. Eliade este mulţumit de tot ceea ce înfăptuise, nimic nu venea să-i umbrească succesul deplin. Chiar relaţiile cu Bucureştiul erau pe un drum ascendent, dşi nu lipsit de suişuri şi coborâşuri şi de mesaje ambigue de la Bucureşti. Însemnarile sunt acum mai ales despre ritualurile universitare americane, despre reîntâlnirile surprinzătoare cu foşti colegi, prieteni sau chiar profesori din România, despre călătoriile făcute împreună cu soţia sa. La 5 iunie 1972 notează ştirea viitoarei întâlniri cu Noica la Paris: „Îl voi revedea pe Dinu după treizeci de ani!... Va fi una din marile bucurii pe care mi le dăruieşte viaţa. Şi încă o confirmare a credinţei mele: că, atâta timp cât trăim, totul e posibil. Nu pot uita că prin 1960 D.N. a fost implicat într-un „complot“ (cultural!) şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea. Nu îndrăzneam să sper că va supravieţui“.1471 Apoi la sfârşitul lunii notaţiile despre surpriza de proporţii pe care a reprezentat-o întâlnirea cu un Noica optimist, creator şi creativ, ofensiv în a le propune tuturor „colaborarea culturală“ cu regimul de la Bucureşti spre binele patriei