şi naţiunii române. Cioran a fost probabil cel mai şocat, pentru că peste ani, în 1990 îmi mărturisea la Paris că Noica îşi „pierduse minţile“, voia să-l convingă că se poate colabora cu Bucureştiul şi chiar că trebuie colaborat, că lucrurile se schimbaseră şi că noii comunişti erau nişte constructori de ţară, că aveau o seriozitate care trebuie luată în serios.

La 6 decembrie 1972 însemnarea întâlnirii cu Mircea Zaciu şi a nemulţumirii continue că nu este încă prezent cu adevărat în literatura română: „Şi cu toate acestea, nu exist în istoria literaturii române – şi nu se publică articole despre cărţile mele, vechi sau noi. Evident, ştiu că, deocamdată, nu se poate scrie despre mine, mă bucur că se poate măcar vorbi. Dar sentimentul de „irealitate“ izvorăşte din această descoperire pe care am făcut-o de atâtea ori: că, în ţară, aprţin culturii orale,asemenea personajelor folclorice; bunăoară, asemenea unui erou de baladă“.1472

Nici o notă în jurnal despre schimbul de scrisori cu Ghershom Sholem şi despre atacul din Toladot. Momentul era important şi într-o anumită măsură putea fi decisiv, dar fusese tratat de Eliade în cheia obişnuită, a camuflării adevărului.

Adevărul este că în 1972 Eliade se confruntă cu probleme fără precedent, ceea ce îl va face să se gândească serios la publicarea memoriilor şi a jurnalului, pentru a răspunde astfel indirect tuturor acuzelor care se înmulţeau. Strategia tăcerii continue nu mai funcţiona. Articolul din Toladot stârneşte ecouri importante, de neocolit. Apoi urmează scrisoarea lui Gershom Scholem, în care acesta îi cere să explice care este adevărul posibilei sale implicări într-o mişcarea fascistă din România interbelică. Tonul scrisorii lui Scholem este rece, dar încă plin de consideraţie, aşteptând încă o dezminţire netă: „Sper că vei înţelege ca sunt preocupat de aceste probleme şi aş dori din partea d-tale să reacţionezi la aceste acuzaţii, să îţi exprimi atitudinea în vremea aceasta şi, dacă este necesar, motivele pentru care ţi-ai schimbat părerile. În lunga perioad ăde când te cunosc, nu am avut nici un motiv să cred că ai fost un antisemit, cu atât mai mult un conducător al antisemitismului. Te consider un om sincer şi drept, pe care îl privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal să-ţi cer să-mi spui adevărul. Dacă este ceva de spus asupra acestui lucru, să fie spus, şi atmosfera acuzaţiilor generale sau specifice să se clarifice“.1473

În urma primirii scrisorii lui Eliade (capodoperă de abilitate şi confuzie) Scholem rămâne perplex, dar oarecum uşurat, pentru că totuşi are la îndemână un răspuns pe care îl poate invoca în discuţia cu autorul articolului din Toladot. „Când am citit scrisoarea ta, după ce am citit-o de mai multe ori, nu am ştiut ce să fac. Am înţeles punctele dumitale şi le-am utilizat într-o lungă discuţie cu omul care ne-a atacat şi am încercat să aflu asupra căreia dintre activităţile dumitale are obiecţii. Nu am reuşit să aflu nimic bine definit în biografia dumitale, cu excepţia unei lungi poliloghii asupra a ceea ce însemna în general „să fii de dreapta“ în România acelor ani. Spunea, în rezumat, că nimeni nu putea fi membru al acestei orientări politice fără să fie antisemit, chiar dacă nu există dovezi ale activităţii publice specifice cu acest caracter la care Eliade să fi participat. A fost o lungă discuţie, care m-a lăsat perplex, întrucât nu am putut judeca situaţia din România din acei ani. Nu am ştiut ce să-i spun, mai ales că nu ai fost la obiect asupra problemei evreieşti care mă interesa mai mult. Aş fi dorit să răspund atacului printr-un articol documentat, dar nu am reuşit să o fac, căci am fost lipsit de informaţii clare de tip pozitiv“.1474

Răspunsul lui Eliade este un text care dă seama despre lunga încercare a lui Eliade de a scăpa de umbra trecutului. Teza sa principlă este că fidelitatea faţă de Nae Ionescu i-a adus statutul de „dublu“ al acestuia, deci ceea ce i se reproşează acestuia, automat trece şi asupra sa însuşi. Respinge acuzaţia de a fi fost „doctrinarul“ Legiunii, neagă că ar fi fost legionar (totuşi nu în mod direct), explicând notele lui Sebastian prin „malentendu“ şi prin mediul în care se aflau amândoi, mediu în care erau mulţi prieteni legionari. Episodul arestării sub acuzaţia de a fi fost legionar este tratat şi el tot sub semnul aceluiaşi „malentendu“. Scrisoarea de răspuns se încheie cu concluzia că nu îşi recunoaşte nici o responsabilitate morală pentru acea epocă şi că opera sa dinainte şi după 1940 este opera cuiva care seamănă mult mai mult cu personajul pe care Scholem îl stimează, decât cu personajul descris de „dosarul“ din Toladot. Iar adevărul nu va putea fi cunoscut integral decât după moartea sa, odată cu publicarea Jurnalului şi a Memoriilor. Confuzia lui Scholem este într-adevăr justificată, scrisoarea răspunde la întrebări nepuse, dar tace asupra chestiunilor arzătoare. Este cu adevărat un răspuns confuz şi în multe locuri irelevant relativ la acuzaţiile aduse. Eliade este într-o situaţie imposibilă: nu poate nega direct că a fost legionar, legionarii ar fi fost primii care să-l acuze de oportunism şi trădare, nu poate recunoaşte că a fost legionar, deci fascist, deci antisemit, aşa cum se interpreta în epocă, fără a se pune într-o situaţie imposibilă în lumea academică. Singura soluţia care îi rămâne este să fie esopic, abil şi confuz, pentru a putea scăpa de acuzaţii sau reproşuri directe. Pe de altă parte ştia foarte bine că nu există date şi elemente concrete cu privire la nimic din biografia sa politică, deci ar fi realmente imposibil să fi adus un document care să-l incrimineze în vreun fel anume. De altfel, singura „vină“ era apartenenţa la Legiune,