Foarte interesant este punctul numărul 4 din răspunsul lui Eliade. Este vorba de articolul din Bunavestire, din 14 decembrie 1937, pe care, finalmente, nu îl neagă, ci doar afirmă că nu este scris de el, ci este pus în pagină de un redactor al ziarului: „Nu am colaborat niciodată la acest ziar. Totuşi, acest text există, pentru că Sebastian îl citează. Probabil era răspunsul, oral, la o anchetă, răspuns „editat“ de redactor. Mi-e imposibil să precizez mai mult. În epocă însă, colaboram la multe săptămânale importante, în care aş fi putut expune în voie asemenea idei. De ce n-am făcut-o?“1476Nimic despre substanţa articolului din Bunavestire. Cred că se poate întrevedea aici o acceptare tacită şi obscură a adevăratei sale apartenenţe politice din epocă.1477

O altă mare surpriză trecută în dezamăgire până la urmă, reîntâlnirea cu Maitreyi după 43 de ani. Însemnarea succintă şi dezamăgită este din 13 aprilie 1973. În 15 septembrie notează întâlnirea cu Sergiu Al-George, marele intelectual sosit de la Bucureşti. Numai în faţa acestuia, şi ca urmare a relatării imensei mâhniri personale a acestuia pentru atitudinea lui Eliade din anii procesului Noica-Pillat, Eliade explică atitudinea avută: „Îi explic de ce: fiind consideraţi „fascişti“, protestele noastre, al lui Cioran şi al meu, i-ar fi deservit: ar fi fost interpretate ca o confirmare indirectă a „reacţionarismului“ lor“.1478 Explicaţia lui Eliade este bineînţeles un teribil sofism, exprimarea abia voalată a unei laşităţi.

În octombrie 1973 o nouă însemnare (sunt totuşi mult mai rare) despre destinul religios al omenirii. Umanitatea a intrat într-adevăr într-o epocă a desacralizării totale şi furibunde, dar nimic nu garantează că această umanitate nu se va întoarce, precum vechii evrei, la Dumnezeul adevărat, după ce vor fi slujit noilor Baal şi Ashtarte. „Dar progresul tehnologiei moderne impune anumite structuri politice, care conduc inevitabil la o nouă teroare a istoriei. În ceea ce mă priveşte, nu mă pot îndoi că o asemenea teroare va da naştere la noi, şi importanate, creaţii religioase“1479.

În iulie 1974 notează moartea lui Evola, şi cu ocazia aceasta rememorează şi împrejurările cunoştinţei lor, ziua când l-a cunoscut, după ce acesta îl vizitase pe Codreanu, dialogul avut cu Codreanu, care îl entuziasmase pe Evola, apoi vizita din 1949, la Roma, şi în sfârşit supărarea generată de citirea volumului autobiografic al lui Evola, unde acesta povesteşte despre vizita la Bucureşti, depre Codreanu şi anturajul acestuia, între care se număra şi Eliade. Supărarea lui Eliade este bineînţeles exagerată, pentru că Evola nu voia să demonstreze nimic în mod deosebit, dar simpla remorare a unui episod de natură acum să-l stânjenească l-a deranjat.1480

Pe 1 martie 1976 o însemnare despre Jurnalul secret, care ar cuprinde pagini scrise în deplină libertate: „Lectura acestor pagini m-a surprins şi m-a încântat“.

Restul Jurnalului este constituit numai de însemnări fără un interes special pentru marile teme: sinele, patria, viziunea asupra lumii şi asupra destinului omului contemporan.

Încercarea labirintului

Apărută în 1978, cartea de convorbiri cu Cl.- H. Roquet1481 este una din cele mai importante cărţi autobiografice ale lui Eliade. Este o carte foarte bine construită şi redactată, un dialog viu, alert, intens, un dialog în care Eliade este deseori confesiv, în care se dezvăluie mult mai mult decât în orice alt text al său de până la momentul respectiv. Este momentul străucirii maxime, momentul în care Eliade găseşte de cuviinţă să dezvăluie o biografie extraordinară având un sens latent ascensional. Eliade se revelă aici ca un model, ca un om exemplar având şi diseminând totodată un mesaj.

„Sensul originilor“, primul capitol al cărţii, pune în ramă întregul parcurs al întrevederilor, o rememorare a vieţii şi a biografiei intelectuale, însoţite de un comentariu hermeneutic al sensului acestui parcurs. Mai întâi, originile şi aici subtilul exerciţiu al lui Eliade de a se defini în termenii unei fiinţe privilegiate, a unei fiinţe care are poate de la bun început o menire, care caută de la bun început ceva. Primele două amintiri, şopârla albastră şi camera interzisă în care intră descoperind lumina verde uimitoare, paradisiacă care îl învăluie. Cuvântul esenţial apare deci de la început, senzaţia puternică de participare la un miracol, la ceva în afara ordinii fireşti: „Ceea ce m-a impresionat, era atmosfera, o atmosferă paradiziacă, acel verde, acel verde auriu. Şi apoi liniştea, liniştea absolută. Iar eu pătrund în acea zonă, în acel spaţiu sacru. Spun „sacru“ fiindcă spaţiul acela avea o calitate cu totul deosebită; nu avea nimic profan, nimic cotidian. Nu era universul meu de toate zilele, cu tata, mama, fratele, curtea, casa ... Nu, era cu totul altceva. Era ceva paradiziac. Un loc neîngăduit înainte, şi care apoi a devenit din nou neîngăduit ... în memoria mea, a rămas un lucru cu totul neobişnuit. L-am numit mai tîrziu „paradiziac“, cînd am învăţat cuvîntul. Nu era o experienţă religioasă, dar am înţeles că mă aflam într-un cu totul alt spaţiu şi că trăiam cu totul altceva. Dovadă e că această amintire m-a obsedat“.1482

Despre îndemnul de a studia istoria religiilor Eliade recunoaşte că nu a venit în urma unei nelinişti metafizice sau a unei căutări religioase, ci a unei căutări mai degrabă de tip cultural: „Într-adevăr, n-am cunoscut această mare criză religioasă. E ciudat. Nu eram satisfăcut, dar îndoieli nu aveam, fiindcă nu prea credeam. Simţeam că acel lucru esenţial pe care trebuie să-l găsesc cu adevărat şi să-1 înţeleg, trebuia