Începuturile sunt tratate cu maximă atenţie şi volupate a descrierii, a amănuntului semnificativ.

Apoi alegerea titlui cărţii, care porneşte de la Eliade, Încercarea labirintului, pentru că labirintul e simbolul perfect al oricărei vieţi, care trebuie să se regăsească mereu pe sine, să se centreze, recentreze şi să găsească, mai ales, soluţie de ieşire din labirint, salvarea. Or, pentru Eliade salvarea este sensul vieţii, suntem aici pentru a ne găsi salvarea, mântuirea, pentru a regăsi centrul existenţei şi al fiinţei, pentru a putea să ne ridicăm mereu la această demnitate umană desăvârşită, a regăsi dimensiunea sacrală a existenţei, a reveni mereu la esenţial, la adevăr. Pariul eliadian acesta este, salvarea prin reîntoarcerea la adevăr, iar adevărul este teofanic, teocentric. Nu este nimic aici exagerat, Eliade este perfect coerent cu sine şi cu tezele sale din totdeauna: „ Iar eu cred că labirintul este imaginea prin excelenţă a iniţierii…“.

Indiei, marii lecţii a Indiei i se consacră cel de-al doilea capitol al cărţii. Mai întâi proba iniţiatică a filologiei, pe care Eliade o trece numai în cazul sanscritei, la care se opreşte, nu vea talentul filologic aal marilor orientalşti, va recâştiga teren în ceea ce priveşte enciclopedismul şi hermeneutica religiilor. Eliade continuă rememorarea experienţei indiene cu capitolul scrierii romanelor ciclului indian. Întrebat despre realitatea experienţelor narate în diverse proze fantastice, Eliade răspunde: „Cred în realitatea experienţelor care ne fac să „ieşim din timp“ şi să „ieşim din spaţiu“.1484 Iată o mărturisire importantă pentru savantul Eliade care era înspăimântat de urgia excomunicării din comunitatea ştiinţifică pentru astfel de mărturisiri neortodoxe.

Eliade mărturiseşte apoi descoperirea politicii în India: „Am devenit sensibil la politică în India. Pentru că acolo am văzut represiunea“. Era, cu alte cuvinte, un altfel de politică, o politică a unei juste cauze, a unei cauze presante. Iar experienţa lui Gandhi dovedea că se poate practica politica şi la nivel spiritual. În rezumat, lecţiile Indiei sunt trei, cea a spiritului care poate transgresa materia, trupul, cea a simbolului, a simbolismului religios, ca experienţă spirituală, şi cea de-a treia, „descoperirea omului neolitic“. „Într-adevăr, pînă acum treizeci de ani, exista, din China pînă în Portugalia, o unitate de bază, unitatea spirituală solidară cu agricultura, întreţinută de ea şi deci de moştenirea neolitică. Această unitate de cultură a fost o revelaţie pentru mine. Descopeream că şi aici, în Europa, rădăcinile sînt mult mai profunde decît am fost tentaţi să credem, mai profunde decît lumea greacă sau romană sau chiar decît cea mediteraneană, mai profunde decît lumea Orientului-Apropiat antic. Aceste rădăcini ne dezvăluie unitatea fundamentală, nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen69 care se întinde din Portugalia pînă în China şi din Scandinavia pînă în Ceylon“.1485 Revenind cu explicaţii, Eliade insistă asupra unei probleme foarte importante pentru întreg demersul său ca istorica al religiilor: „În India am descoperit ceea ce mai tîrziu am numit „religiozitatea cosmică“. Adică manifestarea sacrului prin obiecte sau ritmuri cosmice: un copac, un izvor, primăvara. Această religie, mereu vie în India, este tocmai religia pe care au combătut-o profeţii, şi pe drept, deoarece Israelul era tărîmul unei alte revelaţii religioase. Monoteismul mozaic presupune cunoaşterea personală a unui Dumnezeu care intervine în istorie şi care nu-şi manifestă forţa numai prin ritmurile naturii, prin cosmos, ca şi zeii religiilor politeiste. Ştiţi că acest tip de religie cosmică, denumită „politeism“ sau „păgînism“ era destul de desconsiderată, nu numai de teologi, dar şi de anumiţi istorici ai religiilor“.1486 Aceasta rămâne într-adevăr una din marile descoperiri eliadiene care va fi una din coloanele edificiului istoriei religiilor aşa cum îl va gândi Eliade. Religiozitatea cosmică ve intra de altfel şi în conceptul prin care Eliade va defini homo sapiens ca homo religiosus. Această religiozitate cosmică şi arhaică este acel stadiu elementar de la care poate fi căutată şi găsită unitatea spirituală a speciei om.

Discutând despre Allan Watts, Eliade face o precizare importantă pentru propria definire: „Pentru mine, înţelegerea valorilor religioase tradiţionale este primul pas spre trezirea spirituală. (…) Însă eu cred că noi – care suntem un produs al lumii moderne, suntem condamnaţi să primim oricee revelaţie prin cultură“. Vedem aici un Eliade care acceptă într-un anumit grad iniţierea spirituală a persoanei umane, dar nu o acceptă ca urmare a unui mesaj spiritualist, ci ca iniţiere prin cultură către izvoarele unei cunoaşteri mai profunde. În ce măsură o astfel de speranţă nu este o speranţă de neîmplinit, rămâne probabil să verificăm fiecare din noi.

Vorbind despre visele avute, despre rolul lor în ceea ce priveşte luminarea experienţelor spirituale, Eliade face următoarea confesiune: „Visul celor doi bătrâni... Dacă nu există Dumnezeu, totul e cenuşă. Dacă nu este absolut, care să dea semnificaţie şi valoare existenţei noastre, în acest caz existenţa nu are sens. Ştiu că sunt filosofi care gîndesc astfel, dar, pentru mine ar fi nu numai deznădejdea însăşi, ci şi un fel de trădare. Pentru că acest lucru nu e adevărat, şi eu ştiu că nu este adevărat. Dacă ajungem să credem aceasta, înseamnă că e vorba de o criză atît de profundă, că, dincolo de deznădejdea personală, lumea „se frânge“, cum spune Gabriel Marcel. În aceste vise se vede poate teama mea, spaima în faţa dispariţiei unei moşteniri. Ceea ce se întâmplă cu cei doi bătrîni poate să se întîmple cu Europa, cu această moştenire multimilenară, fiindcă rădăcinile Europei coboară în Orien-tul-Apropiat antic. Această moştenire poate să dispară. Ar fi o pierdere, nu numai pentru ceea ce numim Europa, ci pentru lumea întreagă. De aceea am fost îngrozit de deznădejdea celor doi bătrîni care mureau singuri fără să transmită ceva. E posibil ca moştenirea noastră, în loc să fie primită şi