îmbogăţită de alte culturi, să fie dispreţuită, ignorată şi chiar distrusă. Vedem prea bine că bombele atomice pot efectiv să distrugă biblioteci, muzee şi chiar metropole . . . Dar o anumită ideologie sau cîteva ideologii pot de asemenea să le nimicească. Poate tocmai aceasta este marea crimă împotriva spiritului, pentru că eu voi continua să cred că cultura, chiar şi aşa-zisa cultură profană, este o creaţie a spiritului“.1487 Culianu ajunsese la ideea că Eliade este un mistagog, un perfect actor iniţiatic care camuflează nimicul, vidul unui mesaj în gestica aparentă a unui mesaj spiritual. Îl interpreta pe Eliade ca pe un perfect iluzionist.1488 Opinia mea este că Eliade se definineşte pe sine însuşi ca pe un profet modern şi laic al unei spiritualităţi care nu mai poate veni azi decât prin cultură, adică prin acest exerciţiu comun de interiorizare, de creştere, de educare a interiorităţii umane. Homo sapiens nu trebuie să renunţe la a fi sapiens pentru a fi numai faber. Mesajul eliadian este într-adevăr unul laic şi modern, dar vizează totuşi o utopie, o proiecţie a unui viitor paradiziac al revenirii omului la sine însuşi, prin regăsirea dimensiunii sacramentale a vieţii. Dar cum ar putea găsi omul contemporan această dimensiune sacrală în afara unei religii, doar prin câştigarea unei necesare predispoziţii spirituale. Eliade se opreşte aici, în faţa acestei întrebări pe care o presimte, dar căreia nu îi va da niciodată nici un răspuns. Probabil că îndemnul său ar fi vizat pentru fiecare redescoperirea propriei tradiţii religioase, asumarea moştenirii pe care fiecare din noi o ignorăm.

După India, din nou în bătrâna Europă dominată de cultură şi politică, nu de spirit şi de metafizică, dar era Europa natală, Europa în care gloria neliniştitului Eliade trebuia să se afirme plenar. Dialogul curge aici repede peste o epocă foarte interesantă şi delicată, Eliade nu se opreşte decât la ciclul său romanesc, la Criterion şi Nae Ionescu. Apoi, imediat perioada misiunilor diplomatice la Londra şi Lisabona. Aici Eliade este foarte abil: „Pentru mine, victoria Aliaţilor era o evidenţă“. Desigur, nimic real în această declaraţie, dar cine mai putea recunoaşte altceva?! După aceată declaraţie, urmează teoria istoriei româneşti, a poporului mereu strivit de uriaşele maşinării imperiale din marginile întinderii sale etnice : „Suntem aşa cum au fost evreii care se aflau între marile imperii militare, între Asiria şi Egipt, Persia şi Imperiul roman. Suntem mereu striviţi. Am ales atunci, ca model, profeţii“.1489 Această teorie care are aparenţa unui dat metafizic, înainte de a fi istoric, este mai degrabă o dulce prejudecată a unui popr care nu reuşeşte de o mie de ani să ajungă la nici o expresie politică şi istorică de o oarecare echilibru, stabilitate şi eroism interior. Dar Eliade iubea mult această mică teorie a destinului eroic şi spiritual al unui popor mic, dar nu minor, care ar fi rezistat tuturor probelor iniţiatice ale istoriei profane. Comparaţia cu profeţii vechiului Israel nu este nici ea lipsită de abilitate şi de orgoliu metafizic. Profeţii care ar trebui să întreţină legătura testamentară cu Dumnezeul adevărat sunt intelectualii de a astăzi. Exilul nu poate reacţiona politic, nu poate acţiona manu militari, dar poate acţiona spiritual, poate întreţine poporulajuns sclav într-o relaţie adecvată cu Dumnezeul adevărului. Cum? Prin cultură, creaţia culturală este noua creaţie spirituală, noul mesaj spiritual destinat popoarelor de către elitele lor. Această încredere absolută în cultură este aproape ininteligibilă, iar aici Eliade este pe deplin acord cu Noica, care înţelegea să respingă istoria care striveşte, în numele culturii care poate clădi la periferia istoriei, în subteranele sale paradisuri ecstatice culturale, în care elitele unui popor să poată rezista în afara istoriei, a politicii şi a eticii, în afara pariului vieţii şi al morţii, pentru că toate acestea sunt probleme minore fără statut metafizic, sunt date imuablie ale existenţei, pentru care nu are rost să pierdem timpul. Dacă propria creaţie a lui Eliade a putut interesa la un moment dat mai multă lume decât societatea savantă a fost nu pentru că era o creaţie culturală, ci pentru că propunea un pariu al adevărului, dincolo sau dincoace de cultură. Cunoaşterea pură nu poate pasiona decât pe puţini, dar adevărul metafizic al condiţiei noastre existenţiale poate interesa pe mult mai mulţi. În acest sens cultura poate împlini speranţe, în cazul în care pariul adevărului transgresează efortul cultural, creaţia culturală. Acest semn de egalitate pe care Eliade l-ar vrea pus între spirit şi cultură, între religios şi cultură nu este altceva decât rezultatul pulsiunii sale profund utopice. Eliade are acestă viziune misterică a unei umanităţi chemate la adevărul propriei condiţii de efortul cultural al decriptării condiţiilor istorice şi culturale în care există, o umanitate care s-ar putea lăsa ademenită de recursul la spiritul de reconstrucţie a dimensiunii sacrale a existenţei, o sacralitate care nu mai trebuie să însemne hierofanii, ci doar umilitatea profană a existenţei nonspectaculare a cotidianului, pentru că ceea ce trăim în cotidian va fi veşnic ceea ce au trăit toţi ceilalţi cei care ne-au precedat şi a fost confirmat de experienţa lor religioasă. Umanitatea actuală este umanitatea care moşteneşte cultural, spiritual, existenţial umanitatea care ne-a precedat, şi este numai aparentă fractura dinte cele două umanităţi, cea arhaică şi cea modernă, ceea ce noi trăim astăzi ca pulsiune, ca existenţă inconştientă a modelelor arhetipale ale existenţei, ieri a fost trăit ca experienţă conştientă,ca experienţă religioasă, ca adevăr al condiţiei umane. Deci noii profeţi ai comunităţilor naţionale sunt intelectualii, singurii care mai pot duce poporul peste deşertul condiţiei lor istorice în ţara promisă, în paradisul postistoric al istoriei abolite de cunoaştere şi împlinire religioasă. O teorie demnă de secolul romantic al tuturor revoluţiilor mistice, naţionale şi masonice. Este aici ceva din Bălcescu, din arhiactivul Rosetti, din Heliade şi din mai molcomul Russo. Tot secolul XIX românesc năvăleşte cu putere în această teorie a istoriei paradisiace. Intelectualul profet al neamului său este un mit transpolitic,