nu este un mit al dreptei sau al stângii, deşi atât dreapta, cât şi stânga s-au hrănit din religia civilă a speranţei eschatologice. Din păcate intelectualii au ratat permanent în istoria secolului XX întâlnirea adecvată cu istoria şi cu poporul purtător de istorie. Intelectualii marxişti îndeosebi au fost la remorca ghilotinei staliniste stabilind recorduri incredibile ale insanităţii şi aberaţiei. Intelectualii de dreapta au trăit şi ei sfârşitul oricărei iluzii ale revoluţiei de dreapta, odată cu tiraniile de dreapta totalitare. Este adevărat ca dreapta nonliberală, nu antiliberală, dreapta conservatoare antitotalitară nu a fost prinsă în acest malaxor, dar nici nu a putut să exercite vreo influenţă decisivă la concurenţă cu dreapta revoluţionară a perioadei interbelice. Eliade este integral aici, în această dezvăluire a credinţei sale intime în rolul absolut benefic al intelectualului pentru poporul său, de altfel articolele publicate în prima perioadă a exilului postbelic crează şi susţin această teorie a funcţiunii intelectualului pentru o comunitate care e confruntă cu sclavia în masă, cu teroare istoriei în forma sa cea mai evidentă, cea mai atroce. Pentru Eliade teroarea istoriei ia chipul ocupantului sovietic care poate distruge la propriu, fizic, poporul român, sau în orice caz îi poate anula chipul propriu prin exerciţiul violent al ocupaţiei şi prin lecţia sclaviei. Acestea sunt temerile împărtăşite şi de jurnal şi de jurnalistica anilor cincizeci.

Corolarul acestei teorii asupra rolului şi funcţiunii intelectualului este o anume atitudine faţă de ceea ce înseamnă cu adevărat urgenţa momentului. Urgenţa nu o poate reprezenta petiţia, manifestul sau orice de această natură, ci creaţia intelectuală, care poate fi lăsată moştenire pentru viitor, pentru libertatea care va veni în viitor. Agitaţia politică a manifestelor semnate de intelectuali nu produce nimic, doar o mecanică vidă a activismului, ceea este inutil şi poate contraproductiv. Este aici, desigur, o teorie care îl avantajează pe Eliade,care nu a fost niciodată adeptul manifestelor şi al petiţiilor, din motive pur personale, legate de situaţia sa, de jocul său de şah cu puterea de la Bucureşti. Eliade intră aici într-un imens paradox, el este un intelectual anticomunist, dar nu se manifestă niciodată ca atare, al nu este manifest politic în nici un fel şi în nici o împrejurare. Eliade ne spune, în subtext, că anticomunismul său este substanţial şi transistoric, pentru că opera sa construieşte o poziţie total anticomunistă, iar ceea ce este important este opera, nu manifetul politic care poate face astăzi vâlvă, dar care mâine nu va mai ajuta pe nimeni să se orienteze în labirint. Argumentul eliadian este aparent valabil, dacă am considera că avem de a face cu o alternativă de tipul ori-ori, numai că nu suntem în faţa unei astfel de alternative, Eliade poate crea, chiar dacă semnează manifeste pentru eliberarea deţinuţilor politici sau dacă dă interviuri la Europa Liberă despre tragedia situaţiei din ţară. Dar Eliade alege calea unei confruntări nonviolente cu autorităţile din ţară şi nu-şi va modifica opţiunea niciodată. Va rezista totuşi oricărei presiuni de a se întoarce în ţară şi de a colabora în orice formulă cu regimul de la Bucureşti, deşi Securitatea iniţiase o întreagă operaţiune de public relations pentru a-l atrage. Ceea ce este pe deplin chestionabil în toată această argumentaţie este întru cât această similitudine a funcţiunii intelectuale cu misiunea religios-profetică poate fi susţinută? Poate creaţia intelectuală împlini speranţa teologică a unei fiinţe umane, dar a unei comunităţi aflate în sclavie politică? Poate intelectualul, mai ales intelectualul român, să îşi asume acest rol profetic, transistoric? Există vreo şansă ca creaţia sa intelectuală să poată măcar pătrunde în zona răspunsurilor necesare pentru a afla calea de ieşire din dezastru, poate creaţia sa împlini nevoia de adevăr şi mai apoi nevoia de acţiune pentru adevăr şi libertate? Într- oarecare măsură răspunsul ar pute fi pozitiv, dacă nu s-ar face touşi confuzii majore. Speranţa teologică, speranţa mîntuirii şi a eliberării din sclavie nu poate fi împlinită decât prin pastoraţie, prin Evanghelie, aici intelectualul poate juca un rol dacă este creştin, daca nu ramâne pur şi simplu spectator. Adevărul, pedagogia cunoaşterii şi a luptei pentru adevăr poate fi făcută de intelectual, dar şi aici acesta trebuie să îndeplinească condiţia liminară a onestităţii şi a curajului moral pentru susţinerea propriei poziţii, într-o lume în care adevărul este permanent ocultat, iar liberatea este negată violent. „Cred că ceea ce facem în artă, în ştiinţă, în filozofie, va avea, la un moment dat, un efect politic: de a schimba conştiinţa omului, de a insufla o anumită speranţă. Nu cred deci că omul care continuă să lucreze şi să creeze se depărtează de momentul său istoric“.1490Aici interlocutorul îi aduce aminte de Soljenitsin, care a însemnat marea răsturnare a atitudinii intelectualităţii occidentale faţă de ceea ce se întâmpla în spatele cortinei de fier. Eliade parează prin a spune că Soljenitsin acceptat rolul de martor/martir şi că a învins prin imensa experienţă şi prin numele său. În fond, Eliade respinge acest fel de a lupta împotriva istoriei, împotriva tiraniei şi a absurdului. Implicaţia sa este că Soljeniţîn este o excepţie, că norma situează intelectualul în câmpul său, care doar cu timpul poate deveni relevant pentru ceilalţi, care totuşi aşteaptă adevărul. Eliade respinge aici martiriul, respinge lupta directă pentru liberate, respinge sacrificiul propriei vieţi pentru libertatea celorlaţi, pentru adevărul tuturor. Poziţia sa este una strict culturală, intelectuală, cantonată în zona creaţiei intelectuale care poate aborda şi altfel de exigenţe, inclusiv, se pare, pe cele teologice, religioase şi metafizice. Creatorul, susţine implicit Eliade, nu trebuie să devină un martir, el nu trebuie să provoace istoria în mod concret. Este aici, în mod cert, marea lecţie a experienţei legionare, care îl va face să abhore orice altă implicare directă în istorie, în lupta politică concretă. Eliade nu mai sesizază enormele diferenţe, particularităţile diferite ale situaţilor istorice. Tot ceea ce îl interesează este să respingă apriori angajamntul direct al lupteri pentru libertate, pentru o altă istorie. El a trecut prin ispita angajamentului direct pentru o cauză, a suferit imens, a fost