înfrânt, suferă şi acum ordalia istoriei şi a politicii, deci trebuie ca această soluţie să fie ştearsă din panoplia alegerilor intelectualului estic. Probabil că intra în această teorie şi convingerea că marile puteri sunt de un cinism criminal şi că orice sacrificiu individual sau colectiv pe altarul jocurilor cinice dintre marile puteri nu poate duce decât la dezastrul personal sau la dezastrul colectiv. Eliade alege deci ocolirea confruntării violente cu stăpânii istoriei universale. Este aici înţelepciune, viclenie a profetului terorii istoriei sau pură şi simplă laşitate a intelectualului român postbelic?! Noica nu credea altfel, şi el era un legionar învins, hăituit, torturat pentru o vină mai mult virtuală decât reală.1491 Este oare o coincidenţă sau, mai degrabă, un model de reactivitate la istoria care a condamnat deja o dată violent şi injust? Cu certitudine, reacţia celor doi este determinată de situarea în aceeaşi situaţie istorică, aceea a unor intelectuali pe care istoria politică a ţării lor îi torturase până la desfiinţare, doi intelectuali care avuseseră entuzismul să se revolte pentru o schimbare, dar care fuseseră înfrânţi, definitiv înfrânţi în ordine politică, şi trădaţi chiar de propriile lor iluzii politice. Legiunea se transformase într-o bandă anarhică după 1938, mai ales după 1940, astfel încât revoluţia naţională visată era de domeniul irealului desăvârşit. A paria pe cultură era deci singurul pariu posibil de ţinut cu istoria, cu prezentul din care amândoi erau, în mod distinct, excluşi. Cioran nu era nici el departe de o astfel de judecată, deşi, în cazul său, ar intra mai mult lucruri în ecuaţie. Eugen Ionescu, în schimb, este cel mai activ, mai reactiv, din punct de vedere politic, dintre membrii marcanţi ai exilului. Ionescu nu poartă în nici un fel vreo povară a implicării periculoase în politică înainte de 1945, fusese un om de stânga, urâse şi ura dreapta legionară, astfel încât se va angaja foarte puternic împotriva intelectualităţii marxiste şi comuniste din Franţa, acuzând mereu cecitatea şi falsitatea poziţiilor acestora în ceea ce priveşte adevărul despre regimurile comuniste.

Trebuie să înţelegem că pentru Eliade exilul însemna libertate şi posibilitatea efectivă de a supravieţui, România însemna închisoare şi poate chiar moartea. Ca intelectual din exil, lupta anticomunistă nu putea însemna decât slujirea României eterne, a României rupte de elita sa politică, ruptă adică de cancerul care dizolva alcătuirea societăţii româneşti. Această Românie trebuia apărată prin creaţia culturală, deci prin pariul pentru viitor, pentru adevăr.

Parisul înseamnă prima parte a exilului eliadian postbelic, practic perioada în care noul Eliade s-a reconstruit, în care cariera internaţională a devenit realitate. Parisul înseamnă şi înşurubarea în exil, în existenţa reală şi simbolică a unui exilat. „În exil, pământul natal e limba, e visul. Şi atunci, scriam nuvele“. Din nou Eliade îşi prezintă teza: „Creaţia este răspunsul pe care îl putem da destinului, „terorii istoriei“. Rocquet, legat de exil, îi spune că cele două figuri profund înscrise în existenţa sa ca exilat sunt Labirintul şi Ulise. Prilej pentru Eliade de a face noi distincţii şi comentarii esenţiale pentru descifrarea gândirii sale: „Ulise este pentru mine prototipul omului hăituit, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor, pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre centru, spre Ithaca, cu alte cuvinte, spre sine însuşi“. 1492A-l defini pe Ulise ca prototipul omului hăituit este mai degabă a te defini pe tine însuţi, decât pe Ulise. Iscusitul grec nu era deloc hăituit, era, dimpotrivă, prototipul omului care nu-şi pierde niciodată înşurubarea în centru. Ulise este mereu pe drumul esenţial al întoarcerii, al revenirii la sine, dar a fi pe drumul reîntoarcerii la sine pentru Ulise înseamnă a fi mereu acolo, în centru, în mod esenţial. Ulise nu se rătăceşte niciodată. Eliade este, în schimb, un om hăituit, de trecut, de prezent şi de incertitudinea viitorului. Exilul a fost pentru el, o mare perioadă de timp, o experienţă a hăituirii, o suferinţă atroce pentru lipsirea de patrie, de propria existenţă, de propria istorie. Lui Eliade i-a lipsit enorm România, deşi era spaţiul atroce al unei experienţe personale dezastruoase, si nu numai personale, dar şi colective, întreaga sa generaţie dispăruse în faţa plutonului de execuţie sau în linia întâi a frontului. Cu toate acestea România rămâne pentru Eliade matricea esenţială, patriotismul său este unul exemplar şi fără pată, iubea această ţară pătimaş. Ce înseamnă a fi român? Eliade răspunde la această întrebare destul de alambicat, spunând, în esenţă, că a fi român înseamnă a trăi toate aceste polarităţi, occident-orient, raţionalism-misticism, tradiţionalism-modernism, contemplaţie-spirit critic ca pe un mod de a fi în lume. Ceea ce înseamnă că nu găsise totuşi la momentul respectiv o formulă mai fericită pentru fiinţa românească, pentru modul românesc de a fi sau de a te pierde în lume.

Există la Eliade o neîntreruptă, totuşi, coerenţă în a gândi despre România, iată ce îi scria în 1936 lui Nicolae Argintescu-Amza: „…intenţionam să-ţi scriu în prealabil o scrisoare de explicaţii personale. Adică să-ţi explic de ce nu m-ai înţeles. Niciodată nu m-am gândit la o solidarizare cu esenţele balcanice ale românismului. Cred enorm într-o Românie în eternitate, care începe de la Cucuteni şi se va stinge într-un Plato românesc. Suntem înţeleşi pe „chestia asta“. Totuşi, şi această esenţă a României veşnice suferă - la o prea mare depărtare, la o prea lungă absenţă. De ce – nu ştiu nici eu; dar sunt sigur“. 1493Această confesiune tulburătoare defineşte odată pentru totdeauna esenţa patriotismului eliadian. Eliade este un îndrăgostit pătimaş de România, de arhetipul România, pe care înţelege să-l definească astfel, poate mai clar decât oriunde în opera sa publicată.1494

Discuţia urmează etapele exilului eliadian, într-un exerciţiu de prezentare a marilor etape ale biografiei intelectuale a lui Eliade. Prilej excelent pentru Eliade de a-şi marca convingerile despre viaţa şi societatea americană. Este foarte