încântat de mişcarea hippy, pe care o consideră fiind o creaţie religioasă în primul rând: „Ei au redescoperit sensul profund religios al vieţii. În urma acestei experienţe s-au descătuşat de toate superstiţiile religioase, filozofice şi sociologice. Sunt liberi. Au regăsit dimensiunea sacralităţii cosmice, experienţă de mult tăgăduită, de pe vremea Vechiului testament. (…) Au încercat, cu energia disperării, să regăsească sacralitatea vieţii totale“.1495 Interpretarea mişcării hippy ca mişcare cu fundament religios, ca o creaţie religioasă a nihilismului contemporan,care constrânge la creativitate religioasă chiar în pofida bisericilor constituite istoric, este o interpretare care se subsumează paradigmei eliadiene a permanentei creaţii religioase a lui homo sapiens. Dimensiunea sacralităţii vieţii este pentru Eliade mai degrabă exprimată de religiile naturale, ca în cazul omului arhaic, decât de marile religii ale cărţii. Eliade vede cu încântare astfel de fenomene contemporane care pot constitui dovezi pentru teoria generală a religiosului pe care Eliade o creează pentru a defini fiinţa umană ca pe o fiinţă capabilă şi dependentă de sacru. În legătură cu viitorul religiei Eliade este surprinzător de liber, creaţia religioasă a spiritului uman este continuă şi fără sfârşit, deci nimic nu se poate prevedea, dar este sigur că vor apărea alte creaţii spirituale care vor domina universul fiinţelor umane şi le vor satisface necesitatea experienţei sacrului. Eliade dă aici exemplul apariţiei creştinismului, care a fost interpretat de romani ca fiind un ateism, „pentru că romanii nu recunoşteau valoarea religioasă a comportamentului lor“. Astfel ar putea apărea şi astăzi alte religii, cărora noi să nu le putem aprecia valoarea religioasă, deci să le refuzăm dreptul de a exista. Argumentul este falacios, pentru că esenţial în cazul creştinismului nu a fost punctul de vedere roman sau al iudeilor, ci valoarea intrinsecă religioasă a noii biserici. De altfel, apostolii au convertit tocmai pe romani, greci şi pe alţi cetăţeni romani. Eliade admite practic o creaţie religioasă continuă, o posibilă renovatio totală a religiosului, cu alte forme, cu alte experienţe, pe care azi nici nu le putem imagina. Cu toate acestea, există ceva care subzistă, care poate primi toate aceste creaţii religioase noi, şi anume omul fundamental, omul care subzistă transgresând toate schimbările condiţiei umane. „Atâta vreme cât va dăinui noapte şi ziua, iarna şi vara, cred că omul nu va putea fi schimbat. Suntem, fără să vrem, integraţi acestui ritm cosmic. (…) Condiţia noastră umană noi ne-o asumăm pe baza acestei condiţii fundamentale. Şi acest „om fundamental“, putem spune că este „religios“, oricare ar fi aparenţele, deoarece este vorba de semnificaţia vieţii“. 1496 Acest om este gata de noi creaţii spirituale, de noi revelaţii fundamentale, poate chiar de un nou sens al religiosului. Concepţia despre „omul fundamental“ este o concepţie de tip esenţialist, dacă este să o privim din punctul de vedere al relativismului postmodern, care a proclamat că omul nu are o esenţă, că este tocmai procesul autodepăşirii sale, formulă de altfel enunţată pentru prima oară de Nietzsche, părintele nihilismului modern. Viitorul religios al umanităţii este deci deschis oricărei creaţii: „De ceea ce sunt sigur, e faptul că formele viitoare ale experienţei religioase vor fi cu totul diferite de acelea pe care le cunoaştem în creştinism, în iudaism, în islam, şi care sunt fosilizate, desuete, golite de sens. Sunt sigur că vor veni alte expresii. Care? N-aş putea să vă spun. Marea surpriză este mereu libertatea spiritului, şi creativitatea lui“.1497 Să fie acesta ultimul cuvânt al lui Eliade adresat tuturor adepţilor marilor biserici constituite? Este acesta o formă de ateism? Sau poate numai proclamarea viitorului deschis a relaţiei fiinţei umane cu Dumnezeu, opţiunea de a nu-l îngrădi pe Dumnezeu în nici o revelaţie istorică? Cert este că există un grad mare de probabilitate ca această teză să fie o convingere fermă a ultimului Eliade. Cu aceasta Eliade ar demonstra că a învăţat marea lecţie a nihilismului modern care a impus teza morţii marilor religii, cu singura diferenţă, esenţială, că Eliade a folosit vacuumul lăsat în loc, pentru noile creaţii religioase. Esenţa nihilismului nu este atât antiumanismul, ci dizolvarea noţiunii clasice, teologice şi metafizice , a omului. În acest sens, desigur, nihilismul nu mai este un umanism, ci un transumanism, o dizolvare a continuului definiţiei omului în depăşirea continuă a oricărei definiri, a oricărei metafizici statice a subiectului uman. Foucault chiar acest proces îl analizează şi îl pune în joc pentru ştiinţele umane. Eliade este un adversar al nihilismului contemporan, pentru că ramâne un autor condus de o metafizică implicită, rămâne amgajat pentru metafizica unui anume subiect uman, pe care îl şi numeşte şi defineşte ca „omul fundamental“. Eliade nu este aici numai aconfesional, ci şi transconfesional şi se plasează dincolo de religiile constituite istoric, în câmpul virtual al unui viitor al tuturor posibilităţilor. Pentru Eliade, Dumnezeu nu a murit şi nici nu va muri, dar se va arăta într-o multiplicitate de chipuri sacre. Şi aceasta în primul rând pentru că modelul absolut, paradigma înţelegerii şi a viziunii lumii şi a fiinţei la Eliade este dată de arhetipul indian, Eliade este fascinat de acest arhetip pe care l-a descoperit în profunzime în India, între 1929-193. Ceea ce guvernează cogito-ul eiladian nu este înţelegerea de tip creştin a lumii, Eliade are foarte puţin în comun cu tradiţia teologiei creştine, el înţelege lumea şi sacrul în termenii „filozofiei indiene“, care se dispensează în majoritatea cazurilor de un Dumnezeu personal creator al universului şi al omului.

Dialogul se va desfăşura în continuare având ca temă statutul hermeneuticii şi al istoricului religiilor, riscurile implicării sale intelectuale în experienţa interpretării atâtor universuri religioase arhaice. Eliade este convins de importanţa muncii istoricului religiilor pentru definirea condiţiei umane, plonjarea acestuia în istoria nescrisă sau scrisă a spiritului uman duce la descoperirea unităţii acestui spirit, la descrierea fenmenologică şi istorică a devenirii spiritului uman, la descoperire unităţii sale: „Prin anamneză, istoricul religiilor reface oarecum Fenomenologia Spiritului. (…) Cred că istoricul religiilor vede mai bine decât alţi cercetători continuitatea