diferitelor etape ale spiritului uman şi, în cele din urmă, unitatea profundă, fundamentală, a spiritului. Este însăşi condiţia omului care se revelează astfel-Iată în ce sens contribuţia istoricului religiilor îmi pare decisivă. El descoperă unitatea condiţiei umane – şi aceasta în lumea modernă – care se „planetarizează“.1498 Vorbind despre toată această istorie a spiritului care uneori este atroce, stranie şi bizară, o istorie în care te poţi pierde, te poţi rătăci, aşa cum de multe ori s-a şi întâmplat cu destui istorici ai religiilor, Eliade face o teorie a negativului spiritului religios, negativa care dezvăluie, totuşi, şi el fiinţa umană, demonismul ei, ispita permanentă a negativităţii, a luptei, a distrugerii, omul, spune Eliade, este inclusiv aceasta, negativul, straniul şi bizarul absolut. „Când surprinzi lucrurile în ansamblul lor şi când cauţi rădăcinile acestei hotărâri de a ucide, atunci ţi se dezvăluie un alt adevăr: condiţia tragică a omului. Reaşezate în ansmblul lor, aceste lucruri îngrozitoare, groteşti, dezgustătoare, îşi regăsesc sensul originar, care era acela de a da semnificaţie vieţii, pe baza evidenţei că orice viaţă implică moartea cellrlalte şi că pentru a trăi trebuie să omori. Este condiţia spiritului în istoria lui, condiţie tragică, dar atât de creatoare. Confruntarea cu vidul, cu neantul, cu demonicul şi inumanul, tentaţia de a regresa în lumea animală, toate aceste experineţe extreme şi dramatice sunt izvorul marilor creaţii ale spiritului. Pentru că, în aceste condiţii înspăimântătoare, omul a ştiut să spună da vieţii şi a ştiut să găsească o semnificaţie existenţei sale“.1499 Vorbind, în continuare, despre aspectul negativ al divinităţii, Eliade îşi dezvăluie, cred, ascunsa convingere interioară asupra experienţei sacrului, înţeleasă ca experienţă totală: „…şi acest aspect negativ al divinităţii ne dezvăluie că Dumnezeu este totul.“

Încercând să definească miturile moderne ale violenţei absolute, Eliade insistă asupra structurii lor subiacente de religii desacralizate, de mituri aflate în „regresie“. Da aici, definirea terorii istoriei: „Teroarea istoriei“ este pentru mine experienţa unui om care nu mai este religios, care nu mai are deci nici o speranţă să găsească o semnificaţie ultimă dramei istoriei, ci care se vede nevoit să suporte crimele istoriei fără să le înţeleagă rostul. Un evreu captiv în cetatea Babilonului suferea enorm, dar această suferinţă pentru el avea un sens: Jahve voia să-şi pedepsească poporul. (…) Dar când evenimentele istorice sunt golite de orice semnificaţie transistorică şi dacă ele nu mai sunt ceea ce au fost pentru lumea tradiţională – încercări penthb ru un popor sau pentru un individ - , atunci avem de-a face cu ceea ce am numit eu „Teroarea istorie“. 1500 Într-un anume fel, teroarea istoriei este, pentru Eliade, infernul omului modern, bolgia în care refuzul spiritului, a căutării sacrului, l-a împins. Înţelegi astfel că omul modern este un damnat, o fiinţă supusă dezrădăcinării şi dezastrului, suferind, traversând o condiţie umană apocaliptică, terorizat continuu de demonii care sunt activi în această istorie falsificată, pentru că este o istorie în afara spiritului, în afara sacralităţii universale. Omul modern nu poate decât să fie terorizat şi să terorizeze el însuşi. Istoria nu poate fi decât infernală pentru un astfel de om. De aici nu poate exista de cât o singură salvare, regăsirea sacralităţii, a dimensiunii de profunzime a fiinţei umane. De acceea hermeneutica este creatoare, pentru că poate contribui la acestă salvare, are deci un clar sens existenţial. Rocquet pune aici o problemă esenţială şi tulburătoare: problema criteriului de adevăr al acestei hemeneutici. Este ea o ştiinţă sau este mai degrabă o tehnică spirituală, care ar trebui atunci să răspundă unor criterii de „adevăr poetic“? Interesant este că Eliade nu preia provocarea, mai degrabă ocultează problema şi continuă pe planul unui acord implicit asupra celei de-a doua ipoteze. Cititorul, susţine Eliade, poate descoperi în multitudinea de explicaţii şi exemplificări a hermeneutului că aceste simboluri vorbesc şi despre el, mai ales despre el, despre condiţia sa umană, despre destinul său de fiinţă istorică şi anistorică, în aceste simboluri cititorul poate înţelege că: „există ceva fundamental ce revine în diversele culturi: un secret al universului care este şi secretul condiţiei umane. (…) Această revelaţie vizează propria mea viaţă“.1501

Rocquet atinge în continuare o altă chestiune majoră: „Întrebarea mea este deci următoarea: experienţa religioasă atinge un adevăr transistoric, şi în ce fel? Ce „transcendenţă“ recunoaşteţi?“ Eliade nu va primi provocarea şi nu va răspunde în nici un fel, va spune doar că păstrează discreţia asupra a ceea ce crede sau nu crede el însuşi. În fond, răspunsul lui Eliade este mereu acelaşi, există spiritul, există realitatea absolută care ne condiţionează metafizic ca fiinţe umane, restul este descoperire individuală…Finalmente Eliade va spune cu claritate referindu-se la hermeneutica sa: „Cred că sacrul este camuflat în profan, după cum pentru Freud sau Marx, profanul era camuflat în sacru“.

Istoria religiilor este învestită cu o mare putere: „Istoria religiilor poate juca un rol extrem de important în criza pe care o cunoaştem. Crizele omului sunt în mare parte religioase, în măsura în care sunt o conştientizare a unei absenţe de sens“. Este mereu o alunecare de sens şi de statut metafizic între religie şi istoria religiilor. Eliade pare să spună că lipsa de sens poate fi vindecată cu înţelegerea istoriei religiilor, cu înţelegerea hermenuticii acesteia, care poate descoperi semnificţii latente, absconse în texte, tradiţii şi simbolistici în care omul contemporan nu mai vede nimic altceva decât vidul propriei înţelegeri. Este marea speranţă escatologică a savantului Eliade, o umanitate izbăvită prin cunoaşterea istoriei reliigiilor.

Ajutat şi de marea lecţie a lui Jung, Eliade poate declară, aşa cum nota şi în Jurnal, că: „…sacrul nu este un stadiu în istoria conţtiinţei, el este un element în structura acestei conştiinţe“. Această certitudine obiectivă a lui Eliade este sancta sanctorum a hermenuticii şi filozofiei sale a istoriei. Este o evidenţă slujită de toată desfăşurarea spiritului uman de-a lungul