istoriei sale, pe care Eliade construieşte totul. Sacrul este deci recgnoscibil numai din interior, din experienţa conştiinţei în afara ei, sacrul, în acest sens nu poate fi obiectul unei metode cantitative, mecanice de studiere. Sacrul nu este un obiect fizic de supus măsurătorilor cantitative, şi orice abordare pozitivistă a religiilor nu poate decât să eşueze.

Cartea de convorbiri se încheie cu discuţia despre importanţa literaturii pentru Eliade, pentru formarea personalităţii sale, pentru menţinerea ca autor român, având deci o patrie şi o limbă prin care să exprime experienţele legate de interioritate, de planul profund şi intim al fiinţei sale. Ultimul capitol, „Sensul labirintului“, este oarecum confesiv şi rezumativ, savantul face promisiunea, neţinută, că va scrie pe larg despre ceea ce şi în ceea ce crede, o lucrare personală, nu ştiinţifică.

Memorii

Sub acest titlu impropriu se ascunde autobiografia lui Eliade, care are ca model Dichtung und Warheit a lui Goethe. La scrierea ei, autorul şi-a consultat jurnalele pentru a urma strict linia cronologică şi a nu trece peste momentele importante ale unei deveniri de o viaţă. Cu scrierea acestor memorii Eliade se clasicizează, ajunge la momentul de zenit al carierei şi al vieţii putând să privească goethean în urmă la linia destinului său privilegiat. Eliade se afirmă aici pe sine ca un model exemplar, ca un autor esenţial al veacului XX, un om care a avut ceva de spus întregii umanităţi. Figura tutelară a lui Goethe este, întrucâtva, paradoxală, pentru că din punct de vedere al tipului de caracter, Eliade nu are nici o asemănare cu marele autor german, dimpotrivă, este un romantic, un neliniştit perpetuu, un aventurier al absolutului, pe când Goethe este fundamental un clasic. Dar asemănarea pe care o propune în subtext Eliade are în vedere, în primul rând, voinţa de destin, voinţa de a-ţi construi existenţa pe temelia spiritului şi a creaţiei. În această latură Eliade se vedea asemănător cu Goethe, în acest efort continuu, uriaş, de a se disciplina perpetuu, de a construi o biografie exemplară, de a fi pentru ceilalţi mereu un destin, nu o întâmplare, un eveniment contingent. Eliade cred că înţelegea ca asemănarea să poarte şi asupra sensului final al operei, Goethe dăduse în opera sa o definiţie a umanului, a sensului omului pe pământ, exact acest lucru este şi scopul lui Eliade, pariul său interior cu sine însuşi, dar şi cu lumea, să ofere umanităţii o nouă cale de a reveni la sine, de a-şi recâştiga propria esenţă. Pe 8 septembrie 1942, Eliade nota în jurnalul romanului „Viaţă nouă“: „Uneori, sentimentul măreţiei fără egal a operei pe care mi-am propus s-o dau neamului meu paralizează creaţia. Rămân cu ochii în gol, contemplând desfăşurarea acţiunilor viitoare, incapabil să continuu pagina începută“.1502 Un astfel de sentiment faţă de propriul ego va trebui să găsească ieşirea în afirmarea unei opere şi a unui sens al destinului personal. Pe deasupra, trebuie să-l fi pasionat şi fascinat ocultul Goethe, Goethe ca ultim mare maestru al unei philosophia perennis care îl elibera de orice teamă pentru viitorul umanităţii, un Goethe care iubea şi înţelegea natura ca pe o prezenţă traversată de sacru, panteistul Goethe. Eliade împărtăşeşte cu Goethe şi un acut cult al eului propriu, o atenţie mereu trează faţă de sine însuşi.

Memoriile sunt marele roman eliadian, cea mai reuşită operă literară a scriitorului Eliade. Aici, în Memorii, Eliade devine un mare autor de literatură, un romancier desăvârşit, pentru că creează un Bildungsroman perfect, fără clasica intervenţie eliadiană a scenariului din spatele tramei romaneşti, un roman cu o acţiune naturală, cu sute de personaje care au realitatea lor intrinsecă, care se nasc, se contruntă, se justifică, dispar, se luptă, mor, toate aceste firesc, ca într-un mare roman balzacian, realist şi metafizic totodată, aşa cum este viaţa noatră a tuturor, banală, cinică pe de-o parte, apocaliptică pe de altă parte. Dacă în Noaptea de Sânziene Eliade duce cu sine povara unui scenariu iniţiatic impus de undeva din spatele textului, care nu se dezvoltă firesc prin toate fragmentele de timpuri şi de lumi, aici, în Memorii, Eliade ajunge la curgerea narativă a unui maestru al prozei, pentru care viaţa textului este însăşi viaţa.

Mansarda

Feciorul de împărat născut cu o carte în mână este un basm din colecţia Ispirescu şi ar putea fi şi subtitlul acestei prime părţi a autobiografiei eliadiene. Surprinde şi farmecă de la început tonul acestei povestiri eliadiene, care reuşeşte să fie proza cea mai reuşită alături de alte câteva nuvele din opera de ficţiune. Totul este foarte bine cumpănit, iar expresivitatea prozei memorialistice este fascinantă. Subiectul este unul singur, paradisul copilăriei. Deşi război, foamete şi sărăcie, copilul „universal“ zburdă şi trăieşte din plin o copilărie fabuloasă. Tot acum începem să înţelegem efectul Eliade, adică acea magie a transformării vieţii în carte, în experienţă intelectuală şi în mitologie personală care trebuie să deseneze, să simbolizeze un destin. Prima întâmplare care se încadrează în această matrice a elecţiunii şi epifaniei este cea povestită chiar la începutul Memoriilor. Avea numai patru sau cinci ani şi, aflat la plimbarea cu bunicul său, vede chipul unei fetiţe care pare să-i descopere sentimentul unei întâlniri paradisiace, a unei clipe vrăjite: „Ne-am privit amândoi, adânc, în ochi, şi după ce-a trecut m-am întors s-o mai privesc, şi am văzut că întorsese capul şi se oprise. Au trecut aşa câteva clipe, până ce bunicii ne-au tras pe fiecare după sine. Nu ştiam ce se întâmplase cu mine. Simţeam doar că se întâmplase ceva extraordinar şi hotărâtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea am descoperit că mi-era destul să evoc imaginea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecând într-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi în mod nedefinit. În lunile care au urmat,