5000/15= 333,3

Prin urmare, peretele falezei măsura 333,33 picioare{19}.

Cyrus Smith reluă apoi instrumentul pe care-l fabricase în ajun. Se ştie că depărtarea la care fixase cele doua rigle reprezenta distanţa unghiulară a stelei Alpha, deasupra orizontului. Inginerul măsură cît se poate de exact acest unghi, folosindu-se de o circumferinţă pe care o împărţise în trei sute şaizeci de părţi egale. Unghiul astfel măsurat avea zece grade. Adăugînd la cifra obţinută cele douăzeci şi şapte de grade care despărţeau steaua Alpha de Polul Antarctic şi scăzînd din socoteală înălţimea platoului pe care îşi făcuse observaţiile, inginerul obţinu cifra de treizeci şi şapte. Deci, Cyrus Smith trase concluzia că insula Lincoln se afla la treizeci şi şapte de grade latitudine australă sau, ţinînd seamă de instrumentele rudimentare pe care le folosise, între paralela treizeci, şi cinci şi paralela patruzeci.

Mai rămînea să obţină longitudinea insulei, ca să aibă coordonatele ei complete. Longitudinea putea s-o afle în aceeaşi zi, la amiază, în clipa cînd soarele avea să treacă la meridian.

Fiind duminică, pionierii hotărîră să facă o plimbare, mai bine zis să exploreze ţinutul aşezat între coasta de nord a lacului şi golful Rechinului, chiar pînă la extremitatea capului Mandibulei de Sud, dacă timpul rămînea frumos. Prîuzul hotărîră să-l ia pe dune, urmînd să se întoarcă acasă seara.

La ora opt şi jumătate, micul grup o porni de-a lungul canalului. Dincolo, pe insula Salvării, se plimbau cu un aer foarte grav numeroase păsări acvatice ce semănau cu pinguinii, uşor de recunoscut după strigătul lor neplăcut, care semăna cu răgetul măgarului. Pencroff, care privea toate lucrurile numai din punct de vedere comestibil, află, nu fără oarecare mulţumire, că deşi cam negricioasă, carnea lor era bună de mîncat.

Pe nisipul insuliţei se tîrau şi nişte amfibii mari, probabil foci, care işi căutaseră adăpost pe acolo. Animalele acestea nu aveau nici un fel de valoare alimentară, carnea lor uleioasă fiind de-a dreptul dezgustătoare; totuşi, Cyrus Smith le cercetă cu luare aminte, fără să-şi dezvăluie însă gîndul. Se mulţumi să spună tovarăşilor săi că foarte curînd vor vizita ostrovul.

Ţărmul pe care înaintau pionierii era presărat cu nenumărate scoici, dintre care multe ar fi făcut bucuria colecţionarilor. Descoperiră printre ele terebratuie, ghiocuri şi altele. Dar mai plăcută fu descoperirea lui Nab, care semnală, la vreo patru mile de Cămin, un uriaş banc de stridii, pe care marea în reflux îl lăsa cu totul descoperit.

— Nab poate fi mulţumit, căci nu şi-a pierdut timpul degeaba, strigă Pencroff la vederea bancului de stridii care se zărea în larg.

— Plăcută descoperire ! spuse reporterul. Şi dacă este adevărat că fiecare stridie produce cincizeci, şaizeci de mii de ouă pe an, avem aici o rezervă de nesecat.

— Tot ce se poate, dar nu cred să fie prea hrănitoare stridiile astea, murmură Harbert.

— Asta aşa-i, răspunse Cyrus. Stridiile conţin foarte puţine materii azotoase, aşa că un om care nu s-ar hrăni şi cu altceva, ar fi silit să mănînce cincisprezece pînă la şaisprezece duzini de stridii pe zi,

— Foarte bine ! Cred că în cazul de faţă putem înghiţi cîte duzini de stridii dorim, fără să consumăm tot bancul, spuse Pencroff. Ce-ar fi să culegem cîteva pentru masa de prînz ?

Şi fără să aştepte răspunsul pe care îl cunoşteau dinainte, marinarul şi Nab adunară scoicile trebuitoare prînzului lor, vîrîndu-le într-o plasă din fire de hibiscus, împletită de Nab. De altfel, în aceeaşi plasă pionierii îşi transportau şi hrana. îşi urmară apoi drumul în susul coastei, mergînd între dune şi mare.

Din cînd în cînd, Cyrus Smith se uita la ceas, căutînd să se pregătească din timp pentru observaţia solară, pe care trebuia s-o facă la ora douăsprezece precis.

Toată această parte a insulei, pînă la capul care mărginea golful Uniunii, capul Mandibulei de Sud, era stearpă. Cît cuprindeau cu ochii, nu vedeau decît nisip presărat cu scoici, amestecate cu sfărîmături de lavă. Puţine păsări de mare zburau deasupra acestui ţărm pustiu. Zăriră cîtiva goelanzi şi albatroşi şi cîteva raţe sălbatice care, cu drept cuvînt, stîrniră pofta lui Pencroff. Marinarul încercă să le doboare cu săgeţi; zadarnic însă, căci zburătoarele nu se lăsau la pămînt, şi ar fi trebuit doborîte din zbor.

Lucrul acesta îl făcu pe marinar să repete:

— Vedeţi, domnule Cyrus, atîta vreme cît nu vom avea una sau două puşti de vînătoare, are să fie tare greu !

— Desigur, Pencroff, — îi răspunse reporterul, — dar asta depinde numai de dumneata ! Dă-nc fier pentru ţevi, otel pentru culasă, silitră, cărbune şi sulf pentru praful de puşcă, găseşte-ne mercur şi acid azotic pentru detonant, mai fă rost şi de nişte plumb pentru gloanţe şi cu siguranţă că Cyrus ne va fabrica nişte puşti minunate.

— Ah ! Sînt sigur că toate aceste substanţe se găsesc în insulă, răspunse inginerul, — dar o armă de foc este un instrument delicat şi care necesită piese de mare precizie. în sfîrşit, vom vedea mai tîrziu ce e de făcut.

— Cînd te gîndeşti că a trebuit să aruncăm din nacelă toate armele, toate instrumentele, pînă şi bricegele noastre, strigă Pencroff.

— Mă tem că dacă nu le aruncam, Pencroff, ne arunca pe noi balonul În fundul mării ! spuse Harbert.

— Asta aşa este, îl aprobă marinarul. Apoi trecu la o altă idee:

— Mă gîndesc la mutra lui Jonallian Forster şi a tovarăşilor săi, a doua zi de dimineaţă, cînd au găsit piaţa goală şi balonul nicăieri !

— Iată un lucru de care nu mă sinchisesc ! mormăi reporterul.

— Da, dar eu am fost cu ideea ! spuse Pencroff cu un aer mulţumit.

— Frumoasă idee, n-am ce zice, Pencroff ! răspunse Gédéon Spilett, rîzînd. Uite unde ne-a adus ideea asta măreaţă.

— Tot e mai bine decît în mîinile sudiştilor ! strigă marinarul. Mai ales de cînd s-a întors şi domnul Cyrus printre noi I

— Nici mie nu-mi displac locurile astea, ca să spun drept! răspunse reporterul. De altfel, ce ne lipseşte ? Nimic

— Mda, mai nimic, afară de... toate ! răspunse Pencroff, hohotind de rîs. Te pomeneşti că într-o bună zi găsim