pădure deasă de cedri. Copacii bătrâni şi falnici nu lăsau să se strecoare printre ei nici măcar o rază de soare, astfel că o umbră mohorâtă învăluia totul în jur. Am simţit brusc vântul rece care pătrundea prin ferestrele deschise ale autobuzului şi aveam senzaţia că umezeala îmi intră în oase. Drumul prin pădurea de cedri, care mergea paralel cu râul, părea nesfârşit, lăsându-mi sentimentul că întreaga lume fusese îngropată acolo pe vecie. Pădurea s-a terminat până la urmă şi autobuzul a ieşit într-o vale împrejmuită din toate părţile de piscuri. De jur împrejur erau terenuri cultivate, iar râul de la marginea drumului sclipea frumos. În zare se înălţa o dâră de fum alb. Ici-colo se vedeau rufe întinse la soare şi se auzeau câini lătrând. Stivele de lemne din faţa caselor se înălţau până la streşini şi aproape pe fiecare stivă dormea câte o pisică. Drumul era presărat cu case, dar n-am văzut nici măcar un singur om.

  Peisajul se repeta. Autobuzul intra în pădurea de cedri, ieşea din ea, trecea printr-un sat şi apoi intra din nou în pădure. Oprea în fiecare sat ca să coboare cineva, dar nu urca nimeni. La patruzeci de minute de la plecarea din oraş, autobuzul a ajuns pe o culme şi şoferul ne-a anunţat că putem coborî pentru o pauză de cinci-şase minute. Priveliştea care s-a deschis în faţa mea era absolut superbă. Mai rămăsesem doar patru pasageri în autobuz şi am coborât cu toţii ca să ne dezmorţim oasele, să fumăm şi să privim de acolo, de sus, panorama oraşului Kyoto. Şoferul s-a retras puţin ca să facă pipi. Un bărbat bronzat, la vreo cincizeci de ani, care s-a urcat în autobuz cu o cutie mare de carton, legată cu sfoară, m-a întrebat dacă am venit până acolo ca să urc pe munte. Pentru a evita şi alte întrebări, i-am răspuns, simplu, că asta aveam de gând să fac.

  După câteva minute, lângă autobuzul nostru s-a oprit un alt autobuz care urca din direcţie opusă. Cei doi şoferi au stat puţin de vorbă şi apoi s-au întors la autobuzele lor. Pasagerii şi-au reluat locurile şi autobuzele au plecat, fiecare în direcţia lui. Mi-a fost în cele din urmă clar de ce s-a oprit autobuzul nostru acolo: trebuia să aştepte să treacă celălalt autobuz. Când am început să coborâm, drumul s-a îngustat brusc şi ar fi fost imposibil ca ambele autobuze să poată trece în acelaşi timp. Nu era loc suficient nici măcar pentru două maşini mici – una ar fi trebuit să dea înapoi şi să aştepte, cuminte, într-o ieşitură a drumului, pentru a trece cealaltă.

  Satele erau acum mai mici, iar suprafaţa cultivată nu mai era atât de întinsă. Muntele părea mult mai abrupt. La oprirea autobuzului, câinii, la fel de mulţi ca şi în alte sate, au început să latre care mai de care.

  La staţia la care am coborât eu, nu am văzut nici oameni, nici terenuri cultivate, ci doar o plăcuţă pentru staţie, un râuleţ şi o potecă ce urca în munte. Mi-am aruncat rucsacul pe umeri şi am pornit în sus, pe potecă. Pe partea stângă a drumului curgea râuleţul, pe dreapta se întindea un crâng imens. Am urcat poteca încet, cam cincisprezece minute, până am ajuns la o răscruce. Aleea din dreapta era atât de îngustă încât abia încăpea o maşină. Pe panoul de la intrare scria: „Căminul Ami. Intrarea persoanelor străine interzisă”.

  Pe drumul ce intra în inima crângului se vedeau urme de roţi. Din când în când, auzeam fâlfâit de aripi şi-l auzeam atât de clar, de parcă sunetul ar fi fost trecut printr-un amplificator. La un moment dat, am distins un zgomot de armă, dar a răsunat înăbuşit, ca şi când ar fi străbătut mai multe filtre.

  Când am ieşit din crâng, am văzut un zid alb, din piatră. Nu depăşea înălţimea mea şi pentru că nu era împrejmuit cu sârmă ghimpată, mi-ar fi fost uşor să-l escaladez. Poarta neagră din fier părea solidă, dar era larg deschisă şi paznicul nu era în gheretă. Lângă poartă se afla o plăcuţă pe care scria, ca şi pe cea dinainte: „Căminul Ami. Intrarea persoanelor străine interzisă”. Ceva mă făcea să cred că, până cu câteva clipe înainte, portarul fusese la datorie. Uitându-mă mai bine, am văzut trei mucuri în scrumieră, ceaiul neterminat, un radio pe raft şi ceasul care bătea, sec. L-am aşteptat puţin pe paznic, dar când am văzut că nu dă nici un semn de viaţă, am apăsat de două sau de trei ori pe ceea ce mi s-a părut că ar trebui să fie o sonerie. Imediat lângă poartă era o parcare în care se aflau un microbuz, o maşină de teren şi un Volvo albastru închis. Parcarea era încăpătoare, pentru vreo treizeci de maşini, dar în momentul acela nu erau acolo decât cele trei.

  După două-trei minute şi-a făcut apariţia şi portarul, răsărind din crâng, pe o bicicletă galbenă. Era un bărbat înalt, chel, la vreo şaizeci de ani, îmbrăcat în uniformă bleumarin. Şi-a rezemat bicicleta de gheretă şi şi-a cerut scuze că m-a făcut să aştept. Mai bine se lipsea de „scuze” decât să le arunce, aşa, din vârful limbii. Pe plăcuţa de înmatriculare a bicicletei lui scria 32. I-am spus cum mă cheamă, a pus mâna pe telefon, a repetat numele meu de două ori pentru persoana de la celălalt capăt al firului, a zis „da, da” şi a închis telefonul.

  — Mergeţi la clădirea principală, vă rog, şi întrebaţi de doamna doctor Ishida, mi-a spus el. O luaţi pe drumul acesta, printre copaci, până la rond şi de acolo, a doua alee la stânga. Înţelegeţi? A doua la stânga de la rond. Când ajungeţi la o clădire veche, cotiţi la dreapta, mai treceţi printr-un crâng şi când ieşiţi din el, se vede o clădire din beton. Aceea e clădirea principală. E simplu, trebuie doar să urmaţi indicatoarele.

  Am luat-o pe a doua la stânga după rond, aşa cum