migrenă abdominală, caracterizată de accese puternice de durere abdominală, fără dureri de cap. Alţi pacienţi au menţionat momente când s-au simţit deprimaţi sau excitaţi. Alţii au periodic senzaţia că au mai trăit o dată experienţa actuală. Francezii o numesc deja vu – poate că şi asta este o variantă a migrenei.

  — Şi substratul tulburărilor de ritm? Cauza cauzelor? Ajungem, în cele din urmă, la Dumnezeu – eroarea finală în falsa căutare a adevărului ultim?

  — Nu, putem ajunge la misticismul medical, dar nu la Dumnezeu! Nu în acest cabinet.

  — Asta-i bine, spuse Nietzsche cu o oarecare uşurare. Mi-a venit deodată în minte că, vorbind liber, aş fi putut fi insensibil la sentimentele dumneavoastră religioase.

  — Nu-i nici un pericol, domnule profesor. Cred că sunt un tot atât de fervent liber-cugetător evreu pe cât sân-teţi dumneavoastră unul luteran.

  Nietzsche zâmbi, mai larg decât oricând până atunci, şi se instala şi mai confortabil în fotoliu.

  — Dacă aş mai fuma încă, domnule doctor, acum ar fi momentul să-mi oferiţi un trabuc.

  Breuer se simţi cu siguranţă încurajat. Sugestia lui Freud de a scoate în evidenţă stresul ca substrat al crizelor de migrenă este sclipitoare, îşi zise el, şi menită succesului. Acum am pregătit scena. A sosit timpul pentru acţiune!

  Se aplecă înainte în fotoliu şi începu să vorbească, încrezător şi cumpănit.

  — Mă interesează foarte mult întrebarea dumneavoastră despre cauza unui ritm biologic tulburat. Cred, ca şi toate autorităţile în materie de migrenă, că o cauză fundamentală a migrenei se află în nivelul general de stres. Stresul poate fi provocat de o serie de factori psihologici – de exemplu, întâmplări neplăcute în munca cuiva, în familie, în relaţiile personale sau în viaţa sexuală. Deşi unii consideră acest punct de vedere neortodox, cred că el va aparţine medianei viitorului.

  Tăcere. Breuer era nesigur de reacţia lui Nietzsche. Pe de o parte, dădea din cap ca şi când ar fi fost de acord – dar şi din picior, întotdeauna un semn de nervozitate.

  — Cum vi se pare răspunsul meu, domnule profesor?

  — Poziţia dumneavoastră presupune că pacientul îşi alege boala?

  Ai grijă, Josef, cu întrebarea asta! îşi zise Breuer.

  — Nu, n-am vrut deloc să spun asta, domnule profesor, deşi am cunoscut pacienţi care, într-un mod ciudat, profitau de pe urma bolii.

  — Vă referiţi, de exemplu, la tinerii care-şi fac rău pentru a scăpa de serviciul militar?

  O întrebare perfidă. Breuer deveni şi mai prudent. Nietzsche spusese că a servit în artileria prusacă pentru o perioadă scurtă şi fusese lăsat la vatră pentru o rană căpătată prosteşte pe timp de pace.

  — Nu, e ceva mai subtil – ah, ce greşeală stupidă, îşi dădu seama Breuer dintr-o dată. Nietzsche se va simţi jignit de fraza asta. Dar nevăzând nici un mod de a o corecta, continuă: Mă refer la un tânăr la vârsta armatei care scapă de armată datorită apariţiei unei boli reale. De exemplu – Breuer alese ceva care să n-aibă nici o legătură cu experienţa lui Nietzsche – tuberculoza sau vreo infecţie degenerativă a pielii.

  — Aţi văzut astfel de lucruri?

  — Orice medic a văzut astfel de „coincidenţe" ciudate. Dar întorcându-ne la întrebarea dumneavoastră, nu vreau să spun că vă alegeţi boala – dacă nu cumva, bineînţeles, profitaţi în vreun fel de pe urma migrenei. O faceţi?

  Nietzsche tăcea, aparent adânc cufundat în reflecţie. Breuer se relaxa şi se felicită. O reacţie bună! Aşa trebuia să se poarte cu el. Să fie direct şi provocator; îi place asta. Şi să formuleze întrebările într-un mod care să-l angajeze intelectual!

  — Dacă profit în vreun fel de suferinţa mea? răspunse Nietzsche în cele din urmă. M-am gândit şi eu, ani în şir, la această întrebare. Poate că profit, într-adevăr. în două feluri. Sugeraţi că migrenele sunt cauzate de stres, dar uneori se întâmplă invers —jmgţenehâjiteigează stresul. Munca mea e stresărită. îmT cere să înfrunt partea întunecată a existenţei, iar criza de migrenă, aşa îngrozitoare cum e, poate fi o convulsie purificatoare ce-mi permite să continuu.

  Un răspuns plin de forţă! Unul pe care Breuer nu-l anticipase, şi făcu un efort pentru a-şi recâştiga echilibrul.

  — Spuneţi că profitaţi de pe urma bolii dumneavoastră în două feluri. Care este al doilea?

  — Cred că profit de vederea mea slabă. Sunt ani de zile de când n-am mai putut citi ideile altor gânditori. Astfel, izolat de alţii, am propriile mele idei. Intelectual, a trebuit să trăiesc din propria-mi osânză! Poate că ăsta e un lucru bun. Poate că de aceea am devenit un filosof cinstit. Scriu numai din propria mea experienţă. Scriu cu sânge, şi cel mai bun adevăr este adevărul sângeros!

  — Aţi fost astfel exclus din toate cercurile în profesia dumneavoastră?

  Încă o greşeală! Din nou, Breuer îşi dădu seama de ea imediat. întrebarea era în afara subiectului şi nu făcea decât să reflecte preocuparea lui asupra recunoaşterii de către colegi.

  — Asta mă interesează prea puţin, domnule doctor, mai ales când mă gândesc la starea ruşinoasă a filosofiei germane de astăzi. Am părăsit de mult sălile academiei şi n-am omis să trântesc uşa în urma mea. Dar dacă mă gândesc la asta, poate că este încă un avantaj al migrenei mele.

  — Cum aşa?

  — Boala m-a emancipat. Din cauza bolii a trebuit să demisionez din slujba mea la Basel. Dacă aş mai fi acolo, aş fi preocupat să mă apăr de colegii mei. Chiar şi prima mea carte, Naşterea tragediei, o carte relativ convenţională, evocă afâta cenzură profesională şi controversă încât facultatea din Basel nu i-a încurajat pe studenţi să se înscrie la cursurile mele. în ultimii doi ani pe care i-am petrecut acolo, eu – poate cel mai bun profesor din istoria oraşului Basel – vorbeam unui auditoriu compus din două sau trei persoane. Mi s-a spus că Hegel s-a plâns pe patul de moarte că a