Tendinţa firească a lui Breuer era să-şi ofere sprijinul. Dar temându-se să nu-l ofenseze din nou pe Nietzsche, se mulţumi să dea din cap înţelegător, având grijă să nu sugereze compasiune.

  — Şi-mi mai vine în minte încă un avantaj al bolii mele, domnule doctor: starea sănătăţii mele s-a soldat cu eliberarea din armată. A fost o vreme când eram destul de prost să-mi doresc o cicatrice căpătată în duel – şi Nietz-sche arătă spre mica cicatrice de pe nas – sau să demonstrez câtă bere pot înghiţi. Am fost chiar destul de prost ca să mă gândesc să fac o carieră militară. îmi amintesc de acele zile din tinereţe când îmi lipsea îndrumarea unui tată. Dar boala m-a scăpat de toate astea. Chiar şi acum, în timp ce vorbesc, încep să mă gândesc la moduri şi mai substanţiale în care boala m-a ajutat.

  În ciuda interesului său pentru cuvintele lui Nietzsche, Breuer devenea nerăbdător. Obiectivul său era să-şi convingă pacientul să accepte un tratament prin conversaţie, şi el improvizase comentariul acela despre profitarea de pe urma bolii doar ca un preludiu la propunerea lui. Nu luase în calcul fertilitatea minţii lui Nietzsche. Orice întrebare îndreptată spre el, cel mai mic sâmbure de întrebare făcea să încolţească o vegetaţie luxuriantă de gân-duri.

  Acum cuvintele lui Nietzsche curgeau. Părea pregătit să ţină un discurs pe tema asta ore în şir.

  — Boala m-a confruntat şi cu realitatea morţii. De câtva timp cred că am o boală incurabilă, care mă va răpune de tânăr. Spectrul morţii iminente a fost un mare avantaj: am lucrat fără odihnă, căci m-am temut că voi muri fără să pot termina ceea ce trebuie să scriu. Şi nu este o operă de artă mai măreaţă dacă sfârşitul e catastrofal? Gustul morţii în gura mea mi-a dat perspectivă şi curaj. Important este curajul de a fi eu însumi. Sunt profesor? Filolog? Filosof? Cui îi pasă?

  Tempo-ul lui Nietzsche creştea. Părea mulţumit de şuvoiul de gânduri.

  — Vă mulţumesc, domnule doctor. Discuţia cu dumneavoastră m-a ajutat să-mi consolidez aceste idei. Da, ar trebui să-mi binecuvântez boala, s-o binecuvântez. Pentru un psiholog suferinţa personală e o binecuvântare – terenul pe care se antrenează pentru a înfrunta suferinţa de a exista.

  Nietzsche părea concentrat asupra unei viziuni interioare, iar Breuer nu mai simţea că ar fi angajaţi într-o conversaţie. Se aştepta, în orice moment, ca pacientul său să ia un toc şi hârtie şi să înceapă să scrie.

  Dar apoi Nietzsche ridică privirea şi i se adresă mai direct.

  — Vă amintiţi, miercuri, fraza mea de granit: „Să devii cel ce eşti"? Astăzi vă voi spune a doua frază de granit a mea: „Orice nu mă ucide mă face mai puternic". Astfel că voi spune din nou: boala mea este o binecuvântare.

  Se terminase cu senzaţia de control şi stăpânire de sine a lui Breuer. Modul în care Nietzsche răsturnase iarăşi totul cu susul în jos îl ameţea. Albul era negru, binele era rău. Oribila lui migrenă – o binecuvântare. Breuer simţea că nu mai poate stăpâni consultaţia. Se luptă să-şi recapete controlul.

  — O perspectivă fascinantă, domnule profesor, una pe care n-am mai auzit-o exprimată până acum. Dar cu siguranţă că suntem de acord, nu-i aşa, că aţi cules deja roadele bolii dumneavoastră. Acum, astăzi, la mijlocul vieţii, înarmat cu înţelepciunea şi perspectiva pe care vi le-a furnizat boala, sunt sigur că aţi putea lucra mai eficient fără intervenţia ei. Şi-a îndeplinit funcţia, nu-i aşa?

  În timp ce vorbea, adunându-şi gândurile, Breuer re-aranja obiectele de pe birou: macheta din lemn a urechii interne, prespapierul veneţian din sticlă răsucită albastru cu auriu, mojarul cu pistil din bronz, carnetul de reţete, masivul dicţionar farmaceutic.

  — în afară de asta, după câte înţeleg eu, domnule profesor, dumneavoastră nu vorbiţi atât despre alegerea unei boli cât despre victoria asupra ei şi culegerea avantajelor.

  Aşa este?

  — Vorbesc într-adevăr despre victoria asupra unei boli, sau despre depăşirea bolii, răspunse Nietzsche, dar în ceea ce priveşte alegerea – nu sunt sigur; poate că omul

  — chiar îşi alege boala. Depinde cine este acest om. Psihicul nu funcţionează ca o entitate compactă. Unele părţi din mintea noastră pot opera independent de altele. Poate că „eu" şi corpul meu am făcut o conspiraţie pe la spatele propriei mele minţi. Minţii îi plac, după cum ştiţi, aleile dosnice şi capcanele.

  Breuer fu izbit de asemănarea dintre afirmaţia lui Nietzsche şi poziţia exprimată de Freud cu o zi înainte.

  — Sugeraţi că există „cetăţi" independente în mintea noastră? întrebă el.

  — Este imposibil să eviţi această concluzie. De fapt, o mare parte din viaţa noastră poate fi trăită prin instincte. Poate că reprezentările mentale conştiente sunt gânduri secundare – idei gândite după fapte, pentru a ne da iluzia puterii şi a controlului. Domnule doctor, vă mulţumesc încă o dată – conversaţia noastră mi-a furnizat un proiect important la care o să mă gândesc în iarna aceasta. Vă rog să mă scuzaţi o clipă.

  Deschizându-şi servieta, Nietzsche scoase un ciot de creion şi un carnet şi notă câteva rânduri. Breuer îşi întinse gâtul, încercând în zadar să le citească din partea cealaltă.

  Şirul complex al gândurilor lui Nietzsche mersese mult mai departe decât fusese în intenţia lui Breuer. Cu toate acestea, deşi se simţea ca un biet neghiob, nu avea încotro, trebuia să insiste.

  — In calitate de medic, voi considera că deşi au decurs şi avantaje din boala dumneavoastră, după cum mi-aţi argumentat cu atâta luciditate, a sosit timpul să-i declarăm război, să-i aflăm secretele, să-i descoperim slăbiciunile şi s-o exterminăm. Vreţi să-mi faceţi pe plac şi să susţineţi acest punct de vedere?

  Nietzsche îşi ridică ochii din carnet şi dădu din cap, consimţind.