class="p1">  — Cred că e posibil, continuă Breuer, ca cineva să aleagă, fără să-şi dea seama, boala, alegând un mod de viaţă care produce stres. Când acest stres devine destul de mare sau destul de cronic, el acţionează la rândul lui un sistem organic mai sensibil – în cazul migrenei, sistemul vascular. Astfel încât, după cum vedeţi, este vorba de o alegere indirectă. Cineva nu-şi alege, strict vorbind, o boală; dar îşi alege stresul – şi stresul este acela care alege boala. Nietzsche dădu din cap în semn că înţelege, încurajân-du-l pe Breuer să continue.

  — Astfel că stresul este inamicul nostru, iar sarcina mea, ca medic, este să vă ajut să reduceţi stresul din viaţa dumneavoastră.

  Breuer se simţea uşurat că intrase din nou pe făgaşul lui. Acum, se gândi el, am pregătit terenul pentru următorul, şi ultimul, mic pas: să-i propun lui Nietzsche ajutorul meu pentru a îndepărta sursele psihologice ale stresului din viaţa sa.

  Nietzsche îşi puse creionul şi carnetul la loc în servietă.

  — Domnule doctor, mă ocup deja de ani de zile de problema stresului din viaţa mea. Să reduc stresul, spuneţi? Tocmai din acest motiv am părăsit Universitatea din Basel în 1879. Duc o viaţă lipsită de stres. Am renunţat la profesorat. Nu administrez nici o avere. Nu am o casă de care să am grijă, servitori pe care să-i supraveghez, o soţie cu care să mă cert sau copii pe care să-i educ. Trăiesc frugal dintr-o mică pensie. Nu am obligaţii faţă de nimeni. Am redus stresul din viaţa mea la un minimum absolut, la un nivel ireductibil. Cum ar mai putea fi micşorat în continuare?

  — Eu nu sunt de acord că e ireductibil, domnule profesor. Tocmai această problemă aş vrea s-o analizez împreună cu dumneavoastră. Vedeţi.

  — Ţineţi cont, îl întrerupse Nietzsche, că am moştenit un sistem nervos extrem de sensibil. Ştiu asta din profunda mea receptivitate la muzică şi la artă. Când am auzit pentru prima oară Carmen, fiecare celulă nervoasă din creierul meu s-a aprins: întregul meu sistem nervos era în flăcări. Din acelaşi motiv, reacţionez violent la orice urmă de schimbare a vremii sau a presiunii atmosferice.

  — Dar, pară Breuer, această hipersensibilitate nervoasă poate să nu fie constituţională. Poate fi ea însăşi o funcţie a unui stres din alte surse.

  — Nu, nu! protestă Nietzsche, scuturând nerăbdător din cap, ca şi cum Breuer nu înţelesese esenţialul. Ceea ce vreau eu să spun este că această hipersensibilitate nervoasă, cum o numiţi dumneavoastră, nu este nedorită: ea este necesară în munca mea. Vreau să fiu sensibil. Nu vreau să fiu exclus de la nici un aspect al experienţei mele interioare! Iar dacă tensiunea este preţul înţelegerii, fie! Sunt destul de bogat pentru a plăti acest preţ.

  Breuer nu răspunse. Nu se aşteptase la o rezistenţă atât de puternică şi imediată. Nici nu-şi descrisese încă propunerea de tratament; cu toate acestea, argumentele pe care şi le pregătise fuseseră anticipate şi erau deja zdrobite. Căută în tăcere un mod de a-şi regrupa trupele.

  Nietzsche continuă:

  — V-aţi uitat prin cărţile mele. înţelegeţi că reuşesc în scrierile mele nu pentru că sunt inteligent sau savant. Nu, ci pentru că am îndrăzneala, voinţa de a mă detaşa de confortul turmei şi a înfrunta puternice înclinaţii malefice. Cercetarea şi ştiinţa încep cu neîncrederea. Cu toate acestea, neîncrederea este în mod inerent stresantă! Numai cei puternici o pot suporta. Ştiţi care este întrebarea reală pentru un gânditor?

  — Nu aşteptă răspuns. – întrebarea reală este: Cât adevăr pot suporta? Nu este o ocupaţie pentru aceia dintre pacienţii dumneavoastră care vor să elimine stresul, să ducă o viaţă liniştită.

  Breuer nu avea o replică potrivită. Strategia lui Freud era făcută praf. Bazează-ţi metoda pe eliminarea stresului, îl sfătuise el. Dar iată un pacient care insistă că munca vieţii lui, tocmai ceea ce-l ţine în viaţă, necesită stres.

  Reculegându-se, Breuer reveni la autoritatea medicului.

  — Vă înţeleg exact dilema, domnule profesor, dar ascultaţi-mă până la capăt. S-ar putea să descoperiţi că există posibilitatea să suferiţi mai puţin, continuându-vă şi cercetările filosofice. M-am gândit mult la capul dumneavoastră, în numeroşii mei ani de experienţă medicală în ceea ce priveşte migrena, am ajutat mulţi pacienţi. Cred că vă pot ajuta. Vă rog, lăsaţi-mă să vă prezint planul meu de tratament.

  Nietzsche dădu din cap şi se lăsă pe spătarul fotoliului – simţindu-se în siguranţă, îşi imagina Breuer, în spatele baricadei pe care o ridicase.

  — Vă propun să vă internaţi o lună la clinica Lauzon din Viena pentru observaţie şi tratament. Există anumite avantaje într-un astfel de aranjament. Vom putea face teste sistematice cu mai multe medicamente noi pentru tratarea migrenei. Văd din fişa dumneavoastră că n-aţi încercat niciodată un tratament cu ergotamină. Este un > tratament nou care promite, dar necesită anumite precauţii. Ergotamină trebuie luată imediat la apariţia crizei; în plus, dacă este folosită incorect poate produce efecte secundare serioase. Prefer să stabilesc doza potrivită în timp ce pacientul se află în spital, sub o supraveghere atentă. O astfel de observare ne poate da, de asemenea, informaţii valoroase despre cauza migrenei. Văd că sunteţi un observator priceput al propriilor dumneavoastră stări – dar există totuşi un real avantaj în a fi ţinut sub observaţie de profesionişti cu experienţă.

  Am folosit adesea clinica Lauzon pentru pacienţii mei, continuă repede Breuer, fără a permite nici o întrerupere. Este confortabilă şi condusă competent. Noul director a introdus multe inovaţii, inclusiv cura cu ape de la Baden-Baden. în plus, deoarece este în zona cabinetului meu, vă pot vizita zilnic, cu excepţia duminicilor, şi vom explora împreună sursele stresului din viaţa dumnea-voastră. Nietzsche scutura din cap uşor, dar hotărât.

  — Daţi-mi voie, continuă Breuer, să vă anticipez obiecţia – cea pe care tocmai aţi exprimat-o, că stresul este într-o asemenea măsură intrinsec muncii şi misiunii dumneavoastră încât, chiar dacă ar fi posibil să fie înlăturat, n-aţi fi de acord cu o astfel de