Nietzsche aprobă din cap. Breuer era mulţumit să constate o licărire de curiozitate în ochii lui. E bine, e bine! se gândi el. Profesorul crede că a avut ultimul cuvânt în ceea ce priveşte stresul. Este surprins să mă vadă prins în plasa lui!

  — Dar experienţa mea clinică m-a învăţat că există multe surse de tensiune, surse ce pot fi dincolo de puterea 131 de înţelegere a individului aflat sub stres şi pentru a căror înlăturare este nevoie de o călăuză obiectivă.

  — Şi care sunt sursele tensiunii, domnule doctor?

  — La un moment dat, în discuţia noastră – atunci când v-am întrebat dacă ţineţi un jurnal al evenimentelor din jurul unei crize de migrenă – aţi făcut aluzie la evenimente importante şi tulburătoare din viaţa dumneavoastră care v-au distras de la ţinerea unui jurnal. Presupun că aceste evenimente – pe care mai trebuie să le clarificaţi – sunt surse de stres care pot fi atenuate prin discuţie.

  — Am rezolvat deja aceste probleme, domnule doctor, spuse Nietzsche pe un ton ce nu admitea replică.

  Dar Breuer insistă.

  — Cu siguranţă că mai sunt şi alte elemente de stres. De exemplu, miercuri aţi făcut aluzie la o trădare recentă. Precis acea trădare a provocat stres. Aşa cum nici o fiinţă omenească nu e scutită de frică, tot aşa nimeni nu e scutit de durerea provocată de stricarea unei prietenii. Sau de durerea izolării. Ca să fiu sincer, domnule profesor, ca medic al dumneavoastră mă îngrijorează programul zilnic pe care mi l-aţi descris. Cine poate suporta o asemenea izolare? Mai devreme mi-aţi prezentat faptul că nu aveţi soţie, copii sau colegi ca pe o dovadă că aţi eliminat stresul din viaţa dumneavoastră. Dar eu văd altfel lucrurile: izolarea extremă nu elimină stresul, ci este, ea însăşi, stres. Singurătatea e un sol fertil pentru boală.

  Nietzsche scutură puternic din cap.

  — Daţi-mi voie să vă contrazic, domnule doctor. Marii gânditori aleg întotdeauna propria lor companie, îşi gândesc propriile gânduri, fără a fi tulburaţi de mulţime. Gândiţi-vă la Thoreau, la Spinoza sau la asceţii religioşi ca Sf. Ieronim, Sf. Francisc ori Buddha.

  — Nu-l cunosc pe Thoreau, dar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi – sunt ei modele de sănătate mintală? în plus

  — şi aici Breuer zâmbi larg, sperând să degajeze discuţia

  — argumentul dumneavoastră trebuie să fie tare şubred dacă apelaţi la mai-marii religiei pentru sprijin.

  Nietzsche nu se amuză.

  — Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru eforturile pe care le faceţi pentru mine şi deja am avut un profit de pe urma acestei consultaţii: informaţiile pe care mi le-aţi oferit despre migrenă îmi sunt de mare preţ. Dar nu e recomandabil pentru mine să merg într-o clinică. Şederile mele îndelungate la băi – săptămâni în şir la Saint Moritz, la Hex, la Steinabad – s-au dovedit întotdeauna inutile.

  Breuer era perseverent.

  — Trebuie să înţelegeţi, domnule profesor, că tratamentul pe care-l facem noi la clinica Lauzon nu seamănă deloc cu o cură în vreuna dintre staţiunile balneare din Europa. îmi pare rău că am menţionat apele de la Baden-Baden. Ele reprezintă doar o mică parte din ceea ce clinica Lauzon, sub supravegherea mea, are de oferit.

  — Domnule doctor, dacă dumneavoastră şi clinica dumneavoastră v-aţi fi aflat în altă parte m-aş fi gândit serios la acest plan. Poate în Tunisia, Sicilia, sau chiar în Rapallo. Dar o iarnă în Viena ar fi o catastrofă pentru sistemul meu nervos. Nu cred că aş supravieţui.

  Deşi Breuer ştia de la Lou Salome că Nietzsche nu exprimase nici o obiecţie de acest fel când îi propusese ca ea, Nietzsche şi Paul Ree să-şi petreacă iarna împreună în Viena, era, desigur, o informaţie pe care n-o putea folosi. Cu toate acestea, avea o replică mult mai bună.

  — Dar, domnule profesor, este exact ceea ce vreau să spun şi eu! Dacă v-am spitaliza în Sardinia sau în Tunisia şi aţi scăpa de migrenă pentru o lună, n-am realiza nimic. Cercetarea medicală nu este diferită de cercetarea filosofică: riscul trebuie asumaţi Sub supravegherea noastră, la Lauzon, apariţia unei crize de migrenă nu ar fi un motiv de alarmă, ci mai degrabă o binecuvântare, o comoară de informaţii asupra cauzei şi tratamentului bolii dumneavoastră. Daţi-mi voie să vă asigur că mă voi afla imediat la dispoziţia dumneavoastră şi voi putea înlătura repede criza cu ergotamină sau nitroglicerină.

  Aid Breuer făcu o pauză. Ştia că replica lui era puternică, încercă să nu arate prea radios.

  Nietzsche înghiţi adânc, apoi răspunse:

  — Argumentul dumneavoastră este bun, domnule doctor. Cu toate acestea, îmi este imposibil să vă accept recomandarea. Obiecţia mea la planul dumneavoastră de tratament are rădăcini adinei, fundamentale. Dar acestea se află dincolo de un aspect care se referă la un obstacol lumesc, dar foarte important – banii! Chiar şi în cele mai bune circumstanţe, resursele mele s-ar resimţi de pe urma unei luni de tratament medical intensiv. în acest moment, îmi este imposibil.

  — Ah, domnule profesor, nu este ciudat că vă pun atâtea întrebări asupra unor aspecte intime ale corpului şi vieţii dumneavoastră şi totuşi am reţineri, aşa cum au majoritatea medicilor, să pătrund în intimitatea problemelor dumneavoastră financiare?

  — Nu era necesar să fiţi atât de discret, domnule doctor. Nu am nici o reticenţă în a discuta despre problemele financiare. Banii înseamnă puţin pentru mine – atâta timp cât îmi ajung pentru a-mi continua munca. Duc o viaţă simplă şi, cu excepţia cumpărării câtorva cărţi, nu cheltuiesc nimic în afară de ceea ce îmi este strict necesar pentru a subzista. Când mi-am dat demisia de la Universitatea din Basel, acum trei ani, mi s-a acordat o mică pensie. Ăştia sunt banii mei! Nu am alte fonduri sau surse de venituri – nid o moştenire de la tatăl meu, nici un fel de bursă – duşmani puternici s-au îngrijit de asta – şi, după cum v-am