arătat, scrisul nu mi-a adus niciodată vreun bănuţ. Acum doi ani Universitatea din Basel a votat un mic adaos la pensia mea. Cred că prima sumă a fost pentru a mă determina să plec, iar a doua pentru a nu mă mai întoarce.

  Nietzsche băgă mâna în buzunarul jachetei şi extrase o scrisoare.

  — Am presupus întotdeauna că pensia va fi pe viaţă. Cu toate acestea, chiar în dimineaţa asta Overbeck mi-a înmânat o scrisoare de la sora mea, în care-mi sugerează că pensia mi-ar fi ameninţată.

  — Şi de ce asta, domnule profesor?

  — Cineva pe care sora mea nu-l agreează mă ponegreşte. Deocamdată nu ştiu dacă acuzaţiile sunt adevărate sau sora mea exagerează – cum face adesea. Oricum ar fi, important este că nu mi-aş putea asuma în acest moment o obligaţie financiară majoră.

  Breuer se simţi îneântat şi uşurat la auzul obiecţiilor lui Nietzsche. Acesta era un obstacol uşor de depăşit.

  — Domnule profesor, cred că avem atitudini asemănătoare în privinţa banilor. Nici eu, ca şi dumneavoastră, nu le-am acordat vreodată o importanţă afectivă. Cu toate acestea, prin pură întâmplare condiţia mea diferă de a dumneavoastră. Dacă tatăl dumneavoastră ar fi trăit destul ca să vă lase o moştenire, aţi fi avut bani. Deşi tatăl meu, un eminent profesor de ebraică, mi-a lăsat doar o moştenire modestă, a aranjat să mă căsătoresc cu fiica uneia dintre cele mai bogate familii de evrei din Viena. Ambele familii au fost satisfăcute: o zestre frumoasă în schimbul unui medic de mare viitor.

  Toate acestea, domnule profesor, sunt un fel de a spune că obstacolul dumneavoastră financiar nu este deloc un obstacol. Familia soţiei mele, pe nume Altmann, a înzestrat clinica Lauzon cu două paturi gratuite, pe care le pot folosi după cum doresc. Astfel, nu vor fi de plătit nici un fel de taxe pentru clinică ori pentru serviciile mele. Mă îmbogăţesc cu fiecare discuţie a noastră! Atunci, în regulă! Totul e aranjat! Am să anunţ clinica. Vreţi să vorbim pentru o internare astăzi?

  CAPITOLUL 9

  Dar nu era totul aranjat. Nietzsche stătu multă vreme cu ochii închişi. Apoi, deschizându-i deodată, spuse cu hotărâre:

  — Domnule doctor, v-am răpit destul din preţiosul dumneavoastră timp. Oferta dumneavoastră este generoasă, îmi voi aminti multă vreme de ea, dar nu pot – nu vreau s-o accept. Sunt motive peste motive – cuvinte rostite cu fermitate, ca şi cum n-ar mai fi intenţionat să dea alte explicaţii. Pregătindu-se de plecare, închise clapele servietei.

  Breuer era înmărmurit. Acest interviu semăna mai mult cu o partidă de şah decât cu o consultaţie profesională. El făcuse o mutare, propusese un plan, pe care Nietzsche îl contracarase imediat. Răspunsese obiecţiei numai pentru a înfrunta încă o obiecţie din partea lui Nietzsche. Toate astea erau oare fără sfârşit? Dar Breuer, care se aflase de multe ori în impas în experienţa lui medicală, trecu acum la o stratagemă ce rareori dădea greş.

  — Domnule profesor, fiţi consultantul meu pentru o clipă! Vă rog să vă imaginaţi următoarea situaţie interesantă; poate că mă puteţi ajuta s-o înţeleg. Am întâlnit un pacient care este foarte bolnav de câtăva vreme. Abia dacă se bucură o zi din trei de o stare de sănătate suportabilă. Face apoi o călătorie lungă şi anevoioasă pentru a consulta un medic expert. Acesta îşi îndeplineşte sarcina cu competenţă. Examinează pacientul şi pune un diagnostic corect. Pacientul şi medicul par să dezvolte o relaţie de respect reciproc. Medicul propune apoi un plan complex de tratament în care are totală încredere. Cu toate acestea, pacientul nu manifestă nici un fel de interes, nici măcar curiozitate, în privinţa planului de tratament. Dimpotrivă, îl respinge instantaneu şi clădeşte obstacol după obstacol. Mă puteţi ajuta să înţeleg acest mister?

  Ochii lui Nietzsche deveniră mai mari. Deşi părea intrigat de gambitul bizar al lui Breuer, nu răspunse.

  Breuer insistă:

  — Poate că ar trebui să începem cu începutul acestei enigme. în primul rând, de ce acest pacient, care nu doreşte un tratament, cere o consultaţie?

  — Am venit ca urmare a unor presiuni puternice exercitate de prietenii mei.

  Breuer era dezamăgit că pacientul refuza să intre în jocul lui. Deşi Nietzsche scria cu mult spirit şi stârnea râsul prin cuvântul scris, era dar că lui Herr Professor nu-i plăcea să se joace.

  — Prietenii dumneavoastră din Basel?

  — Da, atât profesorul Overbeck cât şi soţia sa îmi sunt apropiaţi. De asemenea, un bun prieten din Genova. Nu am mulţi prieteni – o consecinţă a vieţii mele nomade – iar faptul că fiecare dintre ei m-a implorat să caut asistenţă medicală a fost remarcabil! La fel ca şi faptul că numele doctorului Breuer părea să fie pe buzele tuturor.

  Breuer recunoştea mâna abilă a lui Lou Salomepar — Desigur, spuse el, gravitatea stării sănătăţii dumneavoastră trebuie să le fi stârnit îngrijorarea.

  — Sau poate faptul că vorbeam prea des despre ea în scrisorile mele.

  — Dar faptul că vorbeaţi despre ea reflectă propria dumneavoastră îngrijorare. Din ce alt motiv le-aţi fi scris astfel de scrisori? Desigur, nu pentru a le provoca îngrijorare? Ori compasiune?

  O mutare bună! Şah! Breuer era mulţumit de el însuşi. Nietzsche era silit să se retragă.

  — Am prea puţini prieteni ca să risc să-i pierd. Mi s-a părut, ca un semn al prieteniei, că trebuie să fac tot ce pot pentru a le atenua îngrijorarea. De aici şi vizita mea la cabinetul dumneavoastră.

  Breuer hotărî să-şi mărească avantajul. Făcu o mutare mai îndrăzneaţă.

  — Dumneavoastră nu sunteţi îngrijorat? Imposibil! Peste două sute de zile pe an condamnat la neputinţă! Am îngrijit prea mulţi pacienţi în toiul unei crize de migrenă ca să accept vreo minimalizare a durerii dumneavoastră.

  Excelent! încă o linie închisă pe tabla de şah. Unde va muta adversarul său acum? se întrebă Breuer.

  Nietzsche, aparent conştient că trebuie să mai folosească şi alte piese, îşi îndreptă din nou atenţia