— Am fost numit în multe feluri – filosof, psiholog, păgân, agitator, anticrist. Mi s-au dat chiar şi câteva calificative mai puţin flatante. Dar eu prefer să mă numesc om de ştiinţă, pentru că piatra de temelie a metodei mele filosofice, ca şi a metodei ştiinţifice, este neîncrederea. îmi păstrez întotdeauna scepticismul cel mai riguros posibil, şi acum sunt sceptic. Nu vă pot accepta recomandarea pentru un examen psihic pe baza autorităţii dumneavoastră medicale.

  — Dar, domnule profesor, suntem perfect de acord. Singura autoritate pe care trebuie s-o urmaţi este raţiunea, iar recomandarea mea e susţinută de raţiune. Eu afirm doar două lucruri. Mai întâi, că stresul poate duce la îmbolnăvire – iar această afirmaţie este susţinută de multe observaţii ştiinţifice. în al doilea rând, că există în viaţa dumneavoastră un stres considerabil – şi vorbesc de un stres diferit de cel inerent în cercetarea dumneavoastră filosofică.

  Haideţi să examinăm împreună datele, continuă Breuer. Să luăm scrisoarea de la sora dumneavoastră de care mi-aţi vorbit. Desigur că faptul că sunteţi ponegrit este stresant. Şi, întâmplător, aţi violat contractul nostru pentru sinceritate reciprocă evitând să menţionaţi mai devreme acest ponegritor.

  Breuer acţiona şi mai îndrăzneţ. Nu era altă cale – nu avea nimic de pierdut.

  — Şi cu siguranţă şi gândul că v-aţi putea pierde pensia, singura dumneavoastră sursă de venituri, este stresant. Iar dacă aceasta este doar o exagerare alarmistă a surorii dumneavoastră, atunci e stresul de a avea o soră care doreşte să vă alarmeze!

  Mersese oare prea departe? Mâna lui Nietzsche, observă Breuer, alunecase de o parte a fotoliului său şi se apropia încet de minerul servietei. Dar nu mai era cale de întoarcere. Breuer se pregăti să dea mat.

  — Dar am un suport şi mai puternic pentru poziţia mea – o carte recentă, strălucitoare – întinse mâna şi o lăsă peste exemplarul său din Omenesc, prea omenesc – a unui viitor, dacă există dreptate pe lume, eminent filosof.

  Ascultaţi!

  Deschizând cartea la pasajul pe care i-l descrisese lui Freud, citi:

  — Observaţia psihologică se află printre expedientele cu ajutorul cărora povara de a trăi poate fi uşurată." Câteva pagini mai încolo, autorul afirmă că observaţia psihologică este esenţială şi că – iată, în cuvintele sale – „omenirea nu mai poate fi cruţată de cruda privelişte a mesei de disecţie morală." Vreo două pagini mai departe, el arată că erorile celor mai mari filosofi izvorăsc de obicei dintr-o explicaţie falsă dată acţiunilor şi senzaţiilor umane, ceea ce în cele din urmă duce la „construirea unei false etici şi a unor monştri religioşi şi mitologici".

  Aş putea continua – şi Breuer mai răsfoi câteva pagini

  — dar ceea ce vrea să spună această carte excelentă este că, dacă e să înţelegem credinţa şi comportamentul uman, trebuie să înlăturăm mai întâi convenţia, mitologia şi religia. Numai atunci, fără nici un fel de prejudecăţi, putem începe să examinăm subiectul uman.

  — Cartea aceea îmi este destul de familiară, spuse Nietzsche aspru. 139

  — Dar nu-i veţi urma prescripţiile?

  — îmi devotez întreaga viaţă prescripţiilor ei. Dar nu aţi citit destul. De ani de zile, eu însumi fac o astfel de disecţie psihologică: Am fost subiectul propriului meu studiu. Dar nu doresc să fiu subiectul dumneavoastră*. Dumneavoastră aţi fi dispus să fiţi subiectul altcuiva? Daţi-mi voie să vă pun o întrebare directă, domnule doctor. Care este motivaţia dumneavoastră în acest proiect de tratament?

  — Aţi venit la mine pentru ajutor. Vi-l ofer. Sunt doctor. Cu asta mă ocup.

  — Mult prea simplu! Amândoi ştim că motivaţia omului este mult mai complexă şi în acelaşi timp mai primitivă. Vă întreb din nou, care este motivaţia dumneavoastră?

  — Este o chestiune simplă, domnule profesor. Fiecare îşi face meseria – zidarul zideşte, bucătarul găteşte, doctorul vindecă. Fiecare îşi câştigă existenţa, îşi urmează chemarea, iar chemarea mea este să fiu de folos, să uşurez durerea.

  Breuer încerca să transmită încredere, dar începea să se simtă în dificultate. Nu-i plăcea ultima mutare a lui Nietzsche.

  — Acestea nu sunt nişte răspunsuri satisfăcătoare la întrebarea mea, domnule doctor. Când spuneţi că doctorul vindecă, bucătarul găteşte sau fiecare îşi urmează chemarea nu e o motivaţie: este un stereotip. Aţi omis din răspunsul dumneavoastră conştiinţa, opţiunea, interesul personal. Prefer varianta în care vorbiţi de câştigarea existenţei – asta, cel puţin, e de înţeles. Fiecare se luptă să aibă ce băga în stomac. Dar dumneavoastră nu-mi cereţi bard.

  — V-aş putea pune aceeaşi întrebare, domnule profesor. Spuneţi că nu câştigaţi nimic de pe urma muncii dumneavoastră: atunci, de ce filosofaţi?

  Breuer încerca să se menţină pe poziţii de atac, dar simţea că avântul îi scădea.

  — Ah, dar între noi există o deosebire importantă. Eu nu pretind că filosofez pentru dumneavoastră, în timp ce dumneavoastră, domnule doctor, continuaţi să pretindeţi că motivaţia dumneavoastră este să-mi fiţi de folos mie, să alinaţi durerea mea. Astfel de pretenţii n-au nimic de-a face cu motivaţia umană. Ele fac parte dintr-o mentalitate de sclav proiectată cu măiestrie de propaganda preoţească.

  Disecaţi-vă motivele mai adânc! Veţi descoperi că nimeni nu a făcut vreodată ceva în totalitate pentru ceilalţi. Toate acţiunile sunt conduse de interesul personal, toate serviciile sunt servicii pentru sine, toată iubirea – iubire de sine.

  Cuvintele lui Nietzsche veneau tot mai repede, şi el continuă.

  — Păreţi surprins de acest comentariu? Probabil că vă gândiţi la cei pe care-i iubiţi. Săpaţi mai adânc şi veţi afla că nu pe ei îi iubiţi: ceea ce iubiţi sunt senzaţiile plăcute pe care o asemenea iubire le produce în dumneavoastră! Iubiţi dorinţa, nu pe cei doriţi. Astfel, pot să întreb din nou de ce vreţi să mă ajutaţi? Din nou, vă întreb, domnule doctor – aici vocea lui Nietzsche se înăspri – care vă sunt motivele?

  Breuer se simţea ameţit. îşi înăbuşi primul impuls: acela de a comenta urâţenia şi grosolănia formulării şi de