a pune astfel capăt cazului din ce în ce mai grav al profesorului Nietzsche. Vizualiza, pentru o clipă, imaginea spatelui acestuia în timp ce păşea apăsat afară din cabinet. Dumnezeule, ce uşurare! Eliberat în sfârşit de toată povestea asta neplăcută, frustrantă. Cu toate acestea îl întrista să se gândească la faptul că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Nietzsche. Era atras de omul acesta. Dar de ce? într-adevăr, care erau motivele lui?

  Breuer se trezi gândindu-se din nou la partidele de şah cu tatăl lui. întotdeauna făcea aceeaşi greşeală – se concentra prea mult asupra atacului, insistând dincolo de liniile lui de apărare şi ignorându-şi apărarea până când, ca un fulger, regina tatălui său apărea în spatele liniilor şi ameninţa să dea mat. Alungă fantasma, fără a uita, cu toate acestea, să ia act de sensul ei: nu trebuia niciodată, niciodată să-l mai subestimeze pe acest profesor Nietzsche.

  — Vă întreb din nou, domnule doctor, care sunt motivele dumneavoastră?

  Breuer făcu un efort ca să răspundă. Care erau? Era uimit de modul în care mintea lui opunea rezistenţă întrebării lui Nietzsche. Se strădui să se concentreze. Dorinţa lui de a-l ajuta pe Nietzsche – când începuse? în Veneţia, bineînţeles, vrăjit de frumuseţea lui Lou Salome. Fusese atât de fermecat încât acceptase bucuros să-i ajute prietenul. Preluarea tratamentului profesorului Nietzsche îi oferea nu numai păstrarea legăturii cu ea, ci şi ocazia de a creşte în ochii ei. Mai era apoi legătura cu Wagner. Desigur, aceasta avea două faţete: Breuer iubea muzica lui Wagner, dar îi ura antisemitismul.

  Ce altceva? De-a lungul săptămânilor ce trecuseră, imaginea lui Lou Salome pălise în mintea lui. Ea nu mai era motivul implicării sale în cazul lui Nietzsche. Nu, ştia că era intrigat de provocarea intelectuală din faţa lui. Până şi Frâu Becker spusese cu o zi înainte că nici un alt medic din Viena nu ar fi acceptat un asemenea pacient.

  Apoi, mai era Freud. După ce i-l propusese pe Nietzsche lui Freud ca un caz de studiu, ar fi părut caraghios dacă profesorul i-ar fi dispreţuit ajutorul. Sau poate era pentru că îşi dorea să se afle în preajma măreţiei? Poate că Lou Salome avea dreptate când spunea că Nietzsche reprezenta viitorul filosofiei germane: acele cărţi ale lui Nietzsche – aveau mirosul geniului.

  Niciunul dintre aceste motive, Breuer ştia, nu avea vreo relevanţă pentru Nietzsche-omul, pentru persoana în carne şi oase din faţa lui. Astfel că trebuia să păstreze tăcerea în privinţa contactului său cu Lou Salome, a plăcerii lui de a păşi pe un drum de care alţi medici se temeau, a setei lui de atingere a măreţiei. Poate, realiză Breuer cu invidie, că detestabilele teorii ale lui Nietzsche despre motivaţie îşi aveau meritul lor! Chiar şi aşa, nu avea nici o intenţie de a aţâţa contestarea injurioasă de către pacientul său a afirmaţiei că vroia să-i fie de folos. Dar atunci cum să răspundă la supărătoarea şi incomoda întrebare a lui Nietzsche?

  — Motivele mele? Cine poate răspunde la o astfel de întrebare? Motive există la mai multe niveluri. Cine decretează că numai primul nivel, cel al motivelor animalice, este cel care contează? Nu, nu – văd că sunteţi gata să repetaţi întrebarea; permiteţi-mi să încerc să răspund în spiritul întrebării dumneavoastră. Am irosit zece ani pentru pregătirea mea medicală. Să consider pierduţi aceşti ani de pregătire pentru că acum nu mai am nevoie de bani? Medicina este felul meu de a justifica efortul acelor ani de început – un fel de a da consistenţă şi valoare vieţii mele. Şi de a-i da un sens! Ar trebui să stau toată ziua şi să-mi număr banii? Dumneavoastră aţi face asta? Sunt sigur că nu! Şi mai e şi un alt motiv. îmi place stimulul intelectual pe care îl primesc prin contactul cu dumneavoastră.

  — Aceste motive au măcar aroma sincerităţii, admise Nietzsche.

  — Şi tocmai mi-a mai venit unul în minte – îmi place acea frază de granit: „Să devii cel ce eşti". Şi dacă ceea ce sunt eu, sau menirea mea, este să fiu de folos, să-i ajut pe alţii, să contribui la ştiinţa medicală şi la alinarea suferinţei?

  Breuer se simţea mult mai bine. îşi recapătă sângele rece. Poate că am argumentat prea mult, se gândi. E nevoie de ceva mai conciliant.

  — Şi iată încă un motiv. Hai să spunem – şi eu cred asta – că destinul dumneavoastră este să fiţi unul dintre marii filosofi. Astfel, tratamentul meu nu numai că ar putea ajuta persoana dumneavoastră fizică, dar vă va ajuta în proiectul de a deveni ceea ce dumneavoastră sunteţi.

  — Şi dacă e, cum spuneţi, să devin mare, atunci dumneavoastră, ca animator, ca salvator al meu, veţi deveni şi mai mare! exclamă Nietzsche ca şi cum ar fi ştiut că tocmai a pus punctul pe i.

  — Nu! N-am spus asta! Răbdarea lui Breuer, în general inepuizabilă în profesia sa, începea să se destrame. Sunt medicul multor persoane eminente în domeniul lor – dintre cei mai mari oameni de ştiinţă, artişti, muzicieni din Viena. Mă face asta mai mare decât ei? Nimeni nu ştie măcar că eu îi tratez.

  — Dar mi-aţi spus mie, iar acum folosiţi celebritatea lor pentru a vă spori autoritatea în faţa mea!

  — Domnule profesor, nu-mi vine să cred ce aud. Chiar credeţi că, dacă destinul dumneavoastră se împlineşte, o să merg de colo-colo lăudându-mă că eu, Josef Breuer, v-am creat?

  — Dumneavoastră chiar credeţi că astfel de lucruri nu se întâmplă?

  Breuer încercă să se liniştească. Ai grijă, Josef, păs-trează-ţi cumpătul. Judecă lucrurile din punctul lui de vedere. încearcă să înţelegi sursa neîncrederii lui.

  — Domnule profesor, ştiu că aţi fost trădat în trecut şi că sunteţi deci îndreptăţit să anticipaţi trădarea şi în viitor. Aveţi totuşi cuvântul meu că aceasta nu se va întâmplă aici. Vă promit că nu voi pomeni niciodată numele dumneavoastră. Nici nu va apărea în registrele clinicii. Haideţi