— Nu e vorba de ceea ce le-aţi putea spune altora, accept cuvântul dumneavoastră pentru asta. Ceea ce contează este ce vă veţi spune dumneavoastră şi ceea ce eu îmi voi spune mie. în tot ce mi-aţi spus despre motivele dumneavoastră nu a fost, în ciuda faptului că pretindeţi că vreţi să fiţi de folos şi să alungaţi durerea, nimic despre mine cu adevărat. Aşa ar trebui să fie. Mă veţi folosi în proiectul dumneavoastră: şi asta e de aşteptat – e în firea lucrurilor. Dar nu vedeţi? Voi fi folosit de dumneavoastră*. Mila dumneavoastră pentru mine, caritatea dumneavoastră, ocupaţia dumneavoastră, tehnicile dumneavoastră de a mă ajuta, de a mă conduce – efectele tuturor acestor lucruri vă vor face mai puternic pe seama puterii mele. Nu sunt destul de bogat ca să-mi permit un astfel de ajutor!

  Omul acesta e imposibil, gândi Breuer. Dezgroapă cele mai rele, cele mai elementare motive pentru orice. Cele câteva resturi zdrenţuite de obiectivitate profesională care-i mai rămăseseră lui Breuer se risipiră şi ele. Nu-şi mai putea stăpâni sentimentele.

  — Domnule profesor, permiteţi-mi să vă vorbesc sincer. Am văzut merite în multe dintre argumentele dumneavoastră de astăzi, dar această ultimă aserţiune, această fantasmă despre dorinţa mea de a vă slăbi, despre puterea mea hrănindu-se din a dumenavoastră, este un total nonsens!

  Breuer vedea cum mâna lui Nietzsche aluneca tot mai mult spre minerul servietei, dar nu se putea opri!

  — Nu vedeţi că ăsta e un exemplu perfect, care arată de ce nu vă puteţi diseca propriul psihic? Vederea dumneavoastră e înceţoşată!

  Îl văzu pe Nietzsche cum apucă servieta şi începe să se ridice. Cu toate acestea, continuă:

  — Din cauza nefericitelor dumneavoastră probleme cu prieteniile, faceţi greşeli bizare!

  Nietzsche îşi încheia haina, dar Breuer nu-şi putea ţine gura.

  — Presupuneţi că atitudinile dumneavoastră sunt universale şi apoi încercaţi să înţelegeţi pentru întreaga omenire ceea ce nu puteţi înţelege despre dumneavoastră înşivă.

  Mâna lui Nietzsche se afla pe clanţă.

  — îmi cer scuze că vă întrerup, domnule doctor, dar trebuie să-mi fac rezervarea la trenul din după-amiaza asta spre Basel. Pot să mă întorc peste două ore să-mi plătesc nota şi să-mi iau cărţile? Vă voi lăsa o adresă la care să-mi trimiteţi raportul asupra consultaţiei dumneavoastră.

  Se înclină ţeapăn şi se întoarse. Breuer se crispa la vederea spatelui său în timp ce ieşea pe uşă.

  CAPITOLUL 10

  Dreuer rămase neclinitit când se închise uşa – şi încă mai şedea încremenit la biroul său când Frâu Becker se precipită înăuntru.

  — Ce s-a întâmplat, domnule doctor? Profesorul Nietzsche a ieşit ca fulgerul din biroul dumneavoastră, mormăind că se va întoarce curând să-şi ia nota de plată şi cărţile.

  — Am făcut ce-am făcut şi-am zbârcit-o în după-amiaza asta, spuse Breuer şi povesti pe scurt cele petrecute în ultima oră cât stătuse de vorbă cu Nietzsche. Când, la sfârşit, s-a ridicat şi a plecat, aproape că ţipam la el.

  — Trebuie să vă fi scos dur sărite. Un om bolnav vine pentru tratament, dumneavoastră faceţi tot ce puteţi, apoi el ripostează la tot ce-i spuneţi. Fostul meu patron, dr Ulrich, l-ar fi azvârlit afară mult mai devreme, pot s-o jur.

  — Omul are mare nevoie de ajutor.

  Breuer se ridică şi, mergând la fereastră, spuse gândi-tor, aproape numai pentru el:

  — Cu toate astea e prea mândru să-l accepte. Dar mân-dria asta a lui face parte din boala pe care o are, ca şi cum ar fi un organ bolnav al corpului. Ce stupid din partea mea să ridic vocea la el! Trebuie să fi existat vreun mod în care să-l fi abordat, să-l fi angajat pe el şi mândria lui într-un program de tratament.

  — Dacă e prea mândru ca să accepte ajutor, cum îl puteţi trata? Noaptea, în timp ce doarme?

  Nu veni nici un răspuns de la Breuer, care stătea şi se uita pe fereastră, legănându-se uşor înainte şi înapoi, plin de remuşcări.

  Frâu Becker încercă din nou.

  — Vă amintiţi, acum vreo două luni, când încercaţi s-o ajutaţi pe bătrâna aceea, Frâu Kohl, cea căreia îi era frică să-şi părăsească odaia?

  Breuer dădu din cap, rămânând cu spatele la Frâu Becker.

  — îmi amintesc.

  — Şi apoi deodată a întrerupt tratamentul tocmai când ajunseserăţi la punctul în care ar fi intrat într-o altă încăpere dacă o ţineaţi de mână. Când mi-aţi povestit despre asta, am făcut o remarcă despre cât de frustrat trebuia să vă simţiţi s-o aduceţi atât de aproape de vindecare şi s-o vedeţi renunţând.

  Breuer dădu din cap cu nerăbdare; nu-i era clar care era ideea, dacă era vreuna.

  — Şi?

  — Aţi spus atunci ceva foarte înţelept. Aţi spus că viaţa e lungă şi că pacienţii fac adesea tratamente foarte lungi. Aţi spus că ei pot învăţa ceva de la un doctor, ceva ce pot purta în mintea lor şi, cândva, în viitor, pot fi gata să facă mai mult. Şi că pentru moment dumneavoastră aţi jucat rolul pentru care ea era pregătită.

  — Şi? întrebă din nou Breuer.

  — Şi poate că asta e valabil şi pentru profesorul Nietzsche. Poate că vă va auzi cuvintele când va fi pregătit – probabil cândva, în viitor.

  Breuer se întoarse să se uite la Frâu Becker. Era mişcat de ceea ce-i spusese. Nu atât de conţinut, căci se îndoia că ceva din cele ce fuseseră spuse în cabinetul său avea să se dovedească vreodată folositor pentru Nietzsche. Ci de ceea ce ea încercase să facă. Când suferea, Breuer – spre deosebire de Nietzsche – preţuia ajutorul.

  — Sper să aveţi dreptate, Frâu Becker. Şi vă mulţumesc pentru că încercaţi să mă consolaţi – e un rol nou pentru dumneavoastră. Câţiva pacienţi ca Nietzsche, şi veţi deveni expertă. Pe cine vedem în după-amiaza asta? Mi-ar prinde bine ceva mai simplu –