Câteva ore mai târziu, Breuer prezida cina de vineri seara a familiei. în afară de cei trei copii mai mari, Robert, Bertha şi Margarethe (Louis le dăduse deja să mănânce lui Johannes şi Dorei), grupul de cincisprezece mai includea trei dintre surorile Mathildei, Hanna şi Minna – încă nemăritate – şi Rachel cu soţul ei, Max, şi cei trei copii ai lor, părinţii Mathildei şi o mătuşă văduvă mai în vârstă. Freud, care era aşteptat, nu era prezent – trimisese vorbă că va cina singur, doar pâine şi apă, deoarece trebuia să se ocupe de şase internări târzii în spital. Breuer era dezamăgit, încă agitat din cauza plecării lui Nietzsche, aşteptase cu nerăbdare o discuţie cu tânărul său prieten.

  Deşi Breuer, Mathilde şi cele trei surori ale ei erau parţial „evreii celor trei zile" ţinând numai cele trei sărbători mai importante, păstrară o tăcere respectuoasă în timp ce Aaron, tatăl Mathildei, şi Max – cei doi evrei din familie care ţineau la ritual – intonară rugăciuni deasupra pâinii şi vinului. Familia Breuer nu urma nici un fel de restricţii alimentare; dar de dragul lui Aaron, Mathilde nu servi carne de porc în seara aceea. Lui Breuer îi plăcea carnea de porc, şi felul lui preferat, friptură de porc cu garnitură de prune uscate, se servea în mod obişnuit la ei. Mai mult, Breuer, ca şi Freud, erau mari amatori ai specialităţilor de porc care se vindeau în Prater. De câte ori treceau pe acolo, nu se putea să nu se oprească la o gustare.

  Această masă, ca toate mesele Mathildei, începu cu supă fierbinte – în seara asta, una deasă din orz şi fasole – şi fu urmată de un crap mare cu morcovi şi ceapă la cuptor şi de felul principal, o gâscă suculentă, umplută cu varză de Bruxelles.

  Când fu servit ştrudelul cu cireşe şi scorţişoară, care tocmai fusese scos din cuptor, Breuer şi Max îşi luară farfuriile şi străbătură holul spre biroul lui Breuer. De cincisprezece ani, după cina de vineri seara, întotdeauna îşi luau desertul cu ei şi jucau şah în birou.

  Josef îl cunoscuse pe Max cu mult înainte ca ei să se căsătorească cu surorile Altmann. Dar dacă n-ar fi fost cumnaţi, n-ar fi rămas niciodată prieteni. Deşi Breuer admira inteligenţa, priceperea în chirurgie şi virtuozitatea în şah ale lui Max, detesta la cumnatul său mentalitatea limitată de ghetou şi materialismul vulgar. Uneori Breuer detesta şi să-l privească pe Max: nu numai că era urât – chel, cu pielea pătată şi îngrozitor de gras —, dar arăta bătrân. Breuer încerca să uite că el şi Max erau de aceeaşi vârstă.

  Ei bine, nu avea să fie nici o partidă de şah în seara asta. Breuer îi spuse lui Max că era prea agitat şi că prefera să discute. El şi Max purtau rareori discuţii intime; dar în afară de Freud, Breuer nu avea un alt confident de acelaşi sex – de fapt, nici un fel de confident de când plecase Eva Berger, fosta lui asistentă. Acum, deşi nu avea mare încredere în sensibilitatea lui Max, plonja în discuţie şi, timp de patruzeci de minute, fără nici o pauză, vorbi despre Nietzsche, numindu-l bineînţeles, Herr Muller şi descărcându-se de toate, chiar şi de întâlnirea cu Lou Salomâ la Veneţia.

  — Dar, Josef, începu Max pe un ton aspru, enervat, de ce să te învinovăţeşti pe tine? Cine ar putea trata un astfel de om? E nebun, asta-i tot! Când o să-l doară capul destul de tare, o să vină să te implore!

  — Nu înţelegi, Max. O parte din boala lui este tocmai că nu acceptă ajutorul. Este aproape paranoid: suspectează pe toată lumea de ce e mai rău.

  — Josef, Viena e plină de pacienţi. Chiar dacă am lucra amândoi o sută cincizeci de ore pe săptămână şi tot ar trebui să trimitem pacienţi în altă parte în fiecare zi.

  Aşae?

  Breuer nu răspunse.

  — Aşa e? întrebă Max din nou.

  — Nu asta-i problema, Max.

  — Asta e problema, Josef. Pacienţii se îmbulzesc la uşa ta să intre, iar tu stai şi te rogi de cineva să te lase să-l ajuţi. N-are sens! De ce să te rogi? Max se întinse după o sticlă şi două păhărele. Nişte şliboviţă?

  Breuer dădu din cap şi Max turnă. în ciuda faptului că averea familiei Altmann se întemeiase pe comerţul cu vin, păhărelul de şliboviţă la şah eră singura băutură alcoolică pe care o bea fiecare dintre cei doi.

  — Max, ascultă-mă, hai să presupunem că ai avea un pacient cu. Max, tu nu asculţi. Te uiţi în altă parte.

  — Ascult, ascult, insistă Max.

  — Să presupunem că ai avea un pacient cu prostata inflamată şi cu o uretră total blocată, continuă Breuer. Pacientul tău nu poate urina, presiunea renală e din ce în ce mai ridicată, intră în uremie şi totuşi refuză categoric ajutorul. De ce? Poate că are demenţă senilă. Poate că îi e mai groază de instrumentele tale, de cateterele şi de tava cu sonde de oţel decât de uremie. Poate e psihopat şi crede că vrei să-l castrezi. Atunci? Ce faci?

  — în douăzeci de ani de practică, răspunse Max, nu mi s-a întâmplat niciodată.

  — Dar s-ar putea întâmpla. Folosesc acest exemplu ca să susţin o idee. Dacă s-ar întâmpla, ce-ai face?

  — Familia lui decide, nu eu.

  — Haide, Max, ocoleşti întrebarea! Presupunând că nu are familie?

  — De unde să ştiu? Ce se face în ospicii – îl pun în cămaşă de forţă, îl anesteziez, îl cateterizez, încerc să-i dilatez uretra cu sonde.

  — în fiecare zi? Să-l cateterizezi în cămaşă de forţă? Haide, Max, l-ai omorî într-o săptămână! Nu, ceea ce ai face ar fi să încerci să-i schimbi atitudinea faţă de tine şi faţă de tratament. E acelaşi lucru ca atunci când tratezi copii.