Max ignoră ceea ce vroia să spună Breuer.

  — Dar tu spui că vrei să-l spitalizezi şi să stai de vorbă cu el în fiecare zi – Josef, gândeşte-te cât timp presupune asta! Poate să-şi permită să ia atât de mult din timpul tău?

  Când Breuer îi vorbi despre sărăcia pacientului său şi despre planul lui de a folosi paturile rezervate familiei şi de a-l trata gratuit, îngrijorarea lui Max crescu.

  — Mă sperii, Josef! Voi fi sincer. Sunt cu adevărat îngrijorat în privinţa ta. Pentru că o rusoaică drăguţă, pe care nici măcar n-o cunoşti, vorbeşte cu tine, vrei să tratezi un nebun care nu vrea să fie tratat pentru o boală pe care neagă că ar avea-o. Iar acum îmi spui că vrei s-o faci pe gratis. Spune-mi, zise Max agitând un deget spre Breuer, dne e mai nebun, tu sau el?

  — Să-ţi spun eu ce e o nebunie, Max! E o nebunie să aduci întotdeauna banii în discuţie. Dobânda la zestrea Mathildei se tot adună în bancă. Iar mai târziu, când fiecare dintre noi îşi va căpăta partea lui din moştenirea familiei Altmann, amândoi vom înota în bani. Nu pot să cheltuiesc toţi banii care-mi intră acum, şi ştiu că tu ai mult mai mulţi decât mine. Aşa că de ce să discutăm despre bani? Ce rost are să-ţi faci griji dacă un anume pacient poate sau nu să mă plătească? Uneori, Max, tu nu vezi dincolo de bani.

  — Foarte bine, să lăsăm banii. Poate că ai dreptate. Uneori nu ştiu de ce lucrez sau ce rost are să primesc onorarii. Dar, slavă Domnului, nu ne aude nimeni: ar crede că suntem nebuni amândoi! Nu-ţi mănânci restul de ştrudel?

  Breuer scutură din cap, iar Max îi ridică farfuria şi mută plăcinta în a lui.

  — Dar, Josef, asta nu e medicină! Pacienţii pe care-i tratezi – profesorul ăsta – ce are? Diagnosticul? Cancer al mândriei? Fata aia, Pappenheim, căreia-i era frică să bea apă, nu era ea cea care deodată n-a mai ştiut să vorbească nemţeşte, ci doar englezeşte? Şi în fiecare zi făcea o nouă paralizie? Şi băiatul ăla care credea că e fiul împăratului, şi doamna care se temea să iasă din camera ei. Nebuni! N-ai beneficiat de cea mai bună pregătire din Viena ca să lucrezi cu nebuni!

  După ce mâncă ştrudelul lui Breuer dintr-o singură înghiţitură uriaşă, făcându-l să alunece cu un al doilea pahar de şliboviţă, Max rezumă:

  — Eşti cel mai bun diagnostician din Viena. Nimeni în oraşul ăsta nu ştie mai multe decât tine despre bolile respiratorii sau despre echilibru. Toată lumea îţi cunoaşte cercetările! Ţine minte ce spun: într-o zi vor trebui să te primească în Academia Naţională! Dacă n-ai fi evreu, acum ai fi profesor universitar, ştie toată lumea. Dar dacă vei continua să tratezi aceste stări de nebunie, ce-o să se întâmple cu reputaţia ta? Antisemiţii vor spune: „Vedeţi, vedeţi, vedeţil" – Max împunse aerul cu degetul – „Iată de ce! Iată de ce nu e profesor la medicină. Nu e potrivit, nu e întreg la minte!"

  — Max, hai să jucăm şah.

  Breuer deschise cutia de şah cu o mişcare bruscă şi aruncă piesele pe tablă.

  — îţi spun că azi vreau să stau de vorbă cu tine pentru că sunt abătut şi uite cum mă ajuţi! Eu sunt nebun, pacienţii mei sunt nebuni şi ar trebui să-i arunc pe uşă afară. îmi stric reputaţia, ar trebui să storc florinii de care n-am nevoie.

  — Nu, nu! Am retras partea despre bani!

  — E ăsta un mod de a mă ajuta? Nici nu asculţi ce întreb eu.

  — Şi anume? Mai spune-mi o dată. O să ascult mai atent.

  Faţa mare, mobilă a lui Max deveni dintr-o dată serioasă.

  — Am avut astăzi în cabinetul meu un om care are nevoie de ajutor, un pacient în suferinţă – şi n-am ştiut să mă port cu el. Nu pot îndrepta lucrurile cu acest pacient, cu el s-a terminat. Dar o să mai am pacienţi bolnavi de nervi şi trebuie să înţeleg cum să lucrez cu ei. Este un domeniu cu totul nou. Nu există manuale. Sunt mii de pacienţi care au nevoie de ajutor – dar nimeni nu ştie cum să-i ajute!

  — Eu nu ştiu nimic despre asta, Josef. Tu ai de-a face din ce în ce mai mult cu gândirea şi cu creierul. Eu sunt la extrema cealaltă, eu.

  Max chicoti. Breuer făcu eforturi să se stăpânească.

  — Orificiile" cărora le vorbesc eu nu ştiu să-mi răspundă. Dar pot să-ţi spun un lucru – am impresia că tu te iei la întrecere cu profesorul ăsta, exact aşa cum făceai cu Brentano la cursul de filosofie. îţi aminteşti ziua în care te-a repezit? A fost acum douăzeci de ani şi eu îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri. A spus: „Herr Breuer, de ce nu încercaţi să învăţaţi ceea ce vă pot preda în loc să vă străduiţi să demonstraţi cât de multe lucruri nu ştiu?" Breuer dădu din cap. Max continuă:

  — Ei bine, aşa-mi sună şi consultaţia ta. Chiar şi stratagema prin care ai încercat să-l prinzi în cursă pe acest Miiller citind din propria lui carte. N-a fost înţelept – cum ai fi putut câştiga? în cazul în care cursa nu prinde, el câştigă. Dacă ea funcţionează, atunci e atât de furios încât oricum nu va coopera.

  Breuer şedea tăcut, jucându-se cu piesele de şah, în timp ce cântărea vorbele lui Max.

  — Poate că ai dreptate. Ştii, chiar şi atunci simţeam că probabil n-ar trebui să citez din cartea lui. Nu trebuia să-l ascult pe Sâg. Aveam o presimţire că nu era înţelept să-l citez, dar îmi tot para frazele, întărâtindu-mă să intru într-o relaţie de tip competitiv. E ciudat, ştii – în tot timpul consultaţiei m-am gândit