rumeg încet gîndurile şi tot mai încet şi tot mai încet, şi nu pricep, şi nu pricep, nu şi nu, şi deodată zvîc! şi-mi răstorn trupul cu josu-n sus şi cu susu-n jos, şi umblu-n mîini. Umblu, umblu după ea, nisipul arde ca focul, îmi arde mîinile, nu-i grav, e bine că arde, dacă arde, atunci nu mă gîndesc, îmi cad lucruri din buzunare, bani, fise de telefon, gumă de mestecat, lucruri pe care tata mi le-a-ndesat la drum, mici surprize, întotdeauna îmi îndesa cîte ceva în buzunare, mai ales după ce mă bătea, n-are importanţă. Umblu repede, alerg – îşi ridică palmele deasupra capului, umblă cu ele prin aer. Şi eu bag seama că ele într-adevăr tremură, degetele îi tremură – Cine-o să mă găsească dacă sînt pe dos, cine poate să mă prindă?

În sală domneşte o tăcere mormîntală. Mi se pare că în adîncul lor oamenii încearcă să înţeleagă cum – prin ce iuţeală a mîinilor, sau prin ce iluzie optică sau prin ce vrajă – au fost strămutaţi de unde erau în urmă cu cîteva minute în povestea asta nouă.

Şi eu simt la fel. E ca şi cum mi-ar fi fugit pămîntul de sub picioare.

Şi dînsa, soldăţica, a simţit deodată ceva, poate c-a văzut pe pămînt umbra mea întoarsă pe dos, şi s-a răsucit, i-am văzut umbra răsucindu-se: Ai înnebunit? a ţipat la mine, dar am băgat de seamă că nu ţipă prea tare, ci slab şi liniştit: Elev, întoarce-te imediat la normal! Ţi-ai ieşit din minţi? Te ţii de prostii într-o zi ca asta?

Iar eu – nimic, alerg pe lîngă ea, în faţa ei, în spatele ei, cu mîinile arse, împuns de ciulini, de pietre, de pietriş, nu mă-ntorc să stau pe picioare. Ce-o să-mi facă? Nu poate să-mi facă nimic cîtă vreme sînt aşa, şi dacă sînt aşa nici gînduri n-am, capul mi se umple de sînge, urechile mi-asurzesc, nu mai am creier, n-are cine să gîndească, nu mai este de-ce-n-are-voie-aşa-dintr-odată-să-ţipe-la-mine şi ce vrea să spună cu „într-o zi ca asta“.

Păşeşte încet de tot pe scenă, cu palmele încă în aer, pas după pas, şi vîrful limbii i se zăreşte printre buze. Vasul de aramă cel mare din spatele lui îi prinde trupul, i-l suge în curbele lui şi îl descompune valuri-valuri, pînă cînd trupul scapă dintre ele şi izbuteşte să le evite.

— Şi apropo, şi pe camarazii mei îi văd pe dos, au rămas şezînd acolo unde erau, s-au întors la lecţia lor, învaţă să se camufleze, asta-i o ştiinţă foarte folositoare în viaţă. Nici măcar nu-ntorc capul să vadă ce-i cu mine, conform cu indicele şiretului de la pantofi, după cum am spus. Îi văd cum se depărtează de mine, şi ştiu că eu sînt cel care se depărtează, dar, una peste alta – eu sînt acum departe de ei şi ei sînt departe de mine.

Pe fata din clasa mea, pe Liora care, în noaptea de dinaintea dimineţii aceleia, fusese de gardă împreună cu mine la postul din nordul taberei, o iubeam cu înfocare de aproape doi ani de zile şi niciodată nu îndrăznisem să-i vorbesc. Dovală ştia că sînt îndrăgostit. Era singurul om de pe lume căruia îi vorbisem despre ea. Singurul care a ştiut să mă întrebe de ea, şi, de fapt, să scoată la lumină din adîncul meu, cu întrebările lui pătrunzătoare, socratice, înţelegerea faptului că o iubesc. Că asta e natura sentimentului care mă chinuie atunci cînd sînt în preajma ei şi mă face încă mai mohorît şi mai agresiv. Iar în noaptea aceea, acolo, de gardă, la trei dimineaţa, mă sărutasem cu Liora. Atinsesem pentru prima oară trupul unei fete. Anii mei de singurătate în clasă şi în şcoală luau sfîrşit şi se poate spune că începea pentru mine o viaţă nouă.

Era şi el alături de mine acolo, în postul de gardă. Adică, eu vorbeam cu ea aşa cum vorbeam cu el. Aşa cum mă învăţase el în conversaţiile noastre de walkie-talkie. Am fost un elev foarte bun: îndată ce-am ajuns la post, am întrebat-o despre părinţii ei, şi unde s-au întîlnit, şi pe urmă despre cei doi fraţi ai ei mai mici. A fost uluită. Şi-a pierdut echilibrul. Cu răbdare şi cu încăpăţînare, şi cu şiretenie, am făcut-o să vorbească, pînă cînd mi-a povestit, încet-încet, despre fratele ei mai mare, care era autist, care se afla într-un sanatoriu, şi părinţii ei aproape că nu vorbeau despre el. Eram antrenat şi foarte bine pregătit pentru întîlnire: ştiam să pun întrebări şi ştiam să ascult. Liora a vorbit şi a plîns, şi iar a vorbit şi iar a plîns, iar atunci cînd am amuzat-o a început să rîdă printre lacrimi, iar eu am mîngîiat-o şi am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat lacrimile. Era acolo, din partea mea, un soi de prefăcătorie, căreia pînă în ziua de azi mi-e greu să-i înţeleg toate întortocherile. Un truc de şperaclu. Simţeam că mă acordez pe mine însumi după acel Dovală pe care-l cunoscusem, cel de odinioară, cel îndrăgit; şi că îl readuc la viaţă dinlăuntrul meu de dragul clipei ăsteia cu Liora, şi-l las să mi se reverse din gîtlej. Şi cu un sînge rece desăvîrşit ştiam şi că după aceea o să-l şterg din nou din minte, o să-l desfiinţez din nou.

În dimineaţa aceea, atunci cînd şedeam pe nisip pe teren cu grupa mea şi sergenta a venit să-l cheme, eram beat. Beat de iubire şi de sentimentul unei mîntuiri şi de nesomn. L-am văzut ridicîndu-se şi mergînd după sergentă, şi nici măcar nu m-am întrebat încotro