arăt, bunăoară că a înţelege imposibilitatea unui Dumnezeu antropomorf era o experienţă tot atât de excitantă ca şi descoperirea dragostei fizice“. Această mitologie romanescă a eroului intelectual, a pasiunii intelectuale care poate mişca un personaj de roman ca orice altă pasiune sufletească devoratoare, dar comună, a rămas mereu o constantă a roamncierului Eliade. Legată de scrierea romanului este şi descoperirea lui Papini, cu Un oumo finito, tradus în epocă de George Călinescu. Lectura romanului lui Papini îl pune în faţa unui eu asemănător, a unui eu mobilizat de aceleşi pasiuni intelectuale, de aceeaşi forma mentis a unui intelectual dominat de raţiunea descoperirii şi a experimentului intelectual şi moral. Lectura romanului lui Papini finalmente îl va face să renunţe la publicarea propriului roman care va rămâne inedit până în anul 1989.1513

Sfârşitul liceului înseamnă aventura dramatică a excursiei pe Marea Neagră, susţinerea corigenţei la matematică şi trecerea examenului de bacalaureat, experienţă, se pare, traumatizantă, dacă Eliade mărturiseşte că ani buni după aceea va avea coşmarul că trebuie să dea din nou examenul de bacalaureat.

În octombrie 1925, la 18 ani Eliade, devine student, aruncând Universităţii, ca altădată Rastignac Parisului, celebra provocare: „Et maintenant à nous deux!“ Marea descoperire a anului întâi în Universitate este Nae Ionescu: „S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii pînă în fundul amfitatrului şi a început să vorbească. Deodată s-a lăsat o linişte nefirească, parcă toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă r fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lectura întreaga e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerie la sfârşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu e găsea în nici o carte. Era ceva nou, proapăt, gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.“1514 Toţi elevii lui Nae Ionescu au mărturisit această fascinaţie pentru pedagogia celebrului conferenţiar încă. O pedagogie socratică a însoţirii, a moşirii gândirii fiecăruia în marginea marilor teme, a marilor probleme. Filozofia înceta să devină o disciplină academică obscură, şi devenea o pasiune, o cunoaştere a lumii, dar şi a ta însuţi. Cursurile lui Nae Ionescu, deşi departe de magia oralităţii profesorului, transmit şi astăzi unda unei prezenţe epocale.

Întâlnirea cu Nae Ionescu este într-adevăr o întâlnire a destinului pentru Eliade, care va rămâne legat de magistrul său până la moartea acestuia. Nae Ionescu îl va fascina continuu şi se poate spune că numai la câţiva ani de la moartea acestuia, în condiţiile exilului şi a prăbuşirii oricărei speranţe pentru România, Eliade se va despărţi de tema fundamentală a lui Ionescu, care era aceea a ethosului, a naţiunii. Este foarte greu de decelat care este sursa concretă a acestei fascinaţii, a acestei supuneri credincioase la tematica gândirii ionesciene. Eliade îşi găseşte propriul său drum devreme, dar rămâne din punctul de vedere al gândirii speculative şi al gândirii politice prizonierul fascinat al gândirii profesorului său de metafizică. Aproape se poate spune că Eliade nu gândeşte pe cont propriu acolo unde Nae Ionescu dictează temele şi ordinea gândirii, adică în domeniul politic şi teologic. Eliade nu va avea acces pe cont propriu niciodată la dimensiunea teologică a creştinismului ortodox şi nici la cea mistică, iar din punct de vedere a al temelor politice, va ramâne până după terminarea războiului sub tutela gândirii magistrului. Nae Ionescu întruneşte probabil pentru Eliade forţa constitutivă a unui arhetip, arhetipul intelectualului angajat metafizic, deci şi politic şi istoric, în existenţa comunităţii sale naţionale, veghind la destinul acesteia. Cu Nae Ionescu istoria este posibilă, fără prezenţa lui istoria devine doar teroare. Această concluzie, deşi pare o exagerare, nu este. Nae Ionescu a reprezentat întotdeauna o garanţie, garanţia implicării politice în viaţa ţării, chiar şi atunci când nu mai avea nici un rol, Nae Ionescu reprezenta totuşi intelectualul care făcea trecerea de la catedră la politică, şi făcea această trecere posibilă pentru toţi intelectualii generaţiei lui Eliade. Aşa cum am susţinut deja, implicarea politică a lui Eliade este funcţie de relaţia sa cu Nae Ionescu şi mult mai puţin funcţie a admiraţiei pentru eroismul şi ascetismul legionar. Opinia mea este că Nae Ionescu îi face inteligibilă Legiunea lui Eliade, pentru că îi oferă armătura conceptuală prin care acest tip de a face politică poate fi considerat necesar. Eliade putea fi un admirator al lui Codreanu, dar nu putea avea iluzia că el poate urma acel model, modelul de urmat nu putea fi decât cel al lui Nae Ionescu, care era şi el un intelectual, deci un om pentru care creaţia culturală conta, atâta cât conta, desigur. Chiar tema terorii istoriei apare la Eliade după 1941, desigur în conjunctura în care România însăşi este supusă distrugerii şi unei presiuni geo-politice extreme. Răspunsul lui Eliade la acest end game al istoriei universale, răspunsul său de intelectual responsabil, este crearea teoriei terorii istoriei prin care istoria este definită ca fiind teroare, măcel, suferinţă, disoluţie şi uitare a lui Dumnezeu. Războiul care se încheia în 1945 părea să îi dea dreptate întru totul, istoria însemna o imensă hecatombă. România însăşi părea definitiv pierdută, definitiv devastată. În aceste condiţii istoria nu mai putea oferi nimic, nici o „ieşire“, totul nu poate fi decât pură şi simplă iluzie, chiar spiritul care încearcă să învingă materia istoriei este înfrânt şi riscă damnarea de a rămâne etern prizonier al iluziei,