de august am primit un plic cu timbru indian. L-am deschis înfrigurat. (…) Am citit şi recitit scrisoarea ca într-un vis“.1518Visul indian începe şi odată cu el marea aventură a lui Eliade ca tânăr cuceritor al lumii spiritului.

India, deşi fascinantă şi acaparantă, nu se va dovedi limanul visat pentru misticul tânăr intelectual român. Totul îl va trăda pe Eliade în India, trupul, pasiunea pentru un eros dezlănţuit, spiritul, rădăcinile valahe, istoria care îl va rechema la oaste, totul va fi altfel decât se va fi aşteptat. Cu toate acestea, India ramâne aventura prin excelenţă, marcă a unui destin fast. Tânărul Rastignac al spiritului va face literatură, va ţine un jurnal pe care îl va transforma în roman, se va îndrăgosti de Maitreyi, dragoste pe care o va transforma, de asemenea în roman. Literatura îl devorează pe Eliade în India, acolo unde trebuia să verifice constituţia spirituală a omului, să se reîntoarcă la rădacinile omului religios, la rădăcinile civilizaţiei umane. Istoria îi acordase această nebănuită şansă să participe la restaurare omului prine într-o civilizaţie a maşinismului şi a rutinei falsului şi comodităţii care nu duce decât la falsificarea fiinţei umane însăşi. Dar totul iese altfel decât fusese plănuit, restaurarea omului ramâne un proiect amânat, iar India ramâne necucerită, un spaţiu care îl va respinge.

Capitolul din Memorii consacrat experienţei indiene este cel mai puţin strălucitor din toată cartea, nu transmite nimic din pasiunea pe care o regăseşti în celelalte pagini ale cărţii. Eliade trebuie să recunoască ca pasiunea indiană îl părăseşte repede întorcându-se la literatură şi la aventurile cu tinerele anglo-indiene sau la dragostea Maitreyi-ei. Asceza indiană se transformă în magia indiană a iluziei şi a rătăcirii. Cu toate acestea, Eliade continuă să scrie, continuă să caute soluţiile obişnuite pentru un intelectual european, nu se poate lăsa absorbit de India profundă. Dragostea pentru Maytrei va fi detonatorul dramei care îl va avea ca protagonist, va pierde încrederea profesorului său, va pierde totodată posibilitatea unei inţieri supravegheate de acesta, se va dovedi ca va pierde însăşi întreaga aventură indiană. Dar iată interpretarea lui Eliade însuşi: „După câteva săptămâni am simţit că încep să mă înseninez. Începeam, totodată, să înţeleg sensul întâmplărilor care provocaseră ruptura mea cu Dasgupta. Dacă India „istorică“ îmi era interzisă, mi se deschidea acum calea către India „eternă“. Mi-am dat seama, de asemenea, că trebuie să cunosc pasiunea, drama, suferinţa, înainte de a renunţa la dimensiune „istorică“ a existenţei şi a-mi face drum către o dimensiune trans-istorică, atemporală, paradigmatică, în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine. Mai târziu am înţeles că însăşi drama mea urmase un model tradiţional: trebuia ca relaţiile mele cu Dasgupta să depăşească faza de candoare şi facilitate şi să cunoască tensiunea şi ciocnirile care carecterizează începuturile raporturilor între guru şi discipol. (…) Deşi gonit cu brutalitate din Bhowanipore, Dasgupta mă va recunoaşte într-o zi ca pe adevăratul lui discipol – dar asta se va petrece pe alt plan, in aeternum iar nu in saeculum“.1519Este aici aceeaşi integrare a tot ceea ce se întâmplă într-o definitivă şi totalizatoare, nu mai puţin salvatoare, poveste simbolică a propriului destin, ceea ce mărturiseşte o încredere absolută în sine însuşi, o fascinantă repliere continuă asupra sa însuşi pentru a trece mai departe, pentru a găsi o ieşire.

Plecarea în Himalaya, retragerea din faţa vălului maya-ei, care fusese aruncat, este poate o încercare genuină de regăsire a pasiunii ascetice, a pasiunii transformării sinelui în altceva decât ceeea ce reusise să fie în toate aceste împrejurări. Imaginea pe care vrea să ne-o transmită Eliade este aceea a unei reculegeri ascetice profunde, a regăsirii aptitudinii necesare pentru a relua căutarea centrului propriei existenţe. Yoga joacă aici un rol esenţial. Să fi avut acest efect cu adevărat? Posibil. „În preajma Crăciunului, eram un om „schimbat“. Nu voi încerca să rezum aici etapele acestei transformări lăuntrice. Ceea ce se putea spune despre rezultatele feluritelor exerciţii preliminarii le-am descris cât am putut în lucrările mele despre Yoga. Alte exerciţii şi experienţe au fost trecute sub tăcere, pentru că am ţinut să rămân ecrediincios tradiţiei indiene, care nu acceptă decât comunicarea iniţiatică de la guru la discipol“.1520 Aici Eliade supralicitează, mistagogia sa intră în joc şi creează aparenţa unei zone de nespus pentru că este o zonă a indicibilului şi a profundităţii de neîmpărtăşit. Este desigur destul de multă literatură aici. Dar romanul himalayan continuă cu o turnură neaşteptată, pasiunea, erosul revine sub chipul lui Jenny, care îl retrimite pe tânărul eremit în braţele maya-ei. Magia demonică acţionase încă o dată şi Eliade rata pentru a doua oară iniţierea. Respingerea de către ambele Indii, cea istorică şi cea eternă, este interpretată de Eliade ca o întoarcere la propriul destin de european, la desăvârşirea latenţelor de intelectual european, de intelectual român. „Ceea ce încercasem eu să fac, şi anume să renunţ la ereditatea mea occidentală şi să-mi caut o „casă“ sau o „lume“ într-un univers exotic echivala, într-un anumit fel, cu renunţarea înainte de vreme la toate posibilităţile mele de creaţie. N-aş fi putut fi creator decât ramânând în lumea mea care era în primul rând lumea limbii şi culturii româneşti. (…) Vocaţia mea era cultura şi nu sfinţenia.“1521

Astfel experienţa indiană se încheie cu un eşec transformat în victorie, în mod paradoxal, aşa cum trebuie să fie orice semn al destinului care ni se face. Eşecul cuceririi Indiei, este eşecul iluziei dislocării istorice şi metafizice, aceasta nu a reuşit pentru că nu putea reuşi, dar eremitul s-a întors la sine însuşi, la entelehia sa, care trebuia să dicteze desăvârşirea unui destin de creator în ordinea culturii. Dar la Eliade termenul de cultură este mereu ambivalent, pentru că nu se referă la cultura închisă asupra ei însăşi, la