Revenit la propriul destin, acela de intelectual român având misiunea de releva culturii europene însemnătatea civilizaţiilor arhaice, Eliade regăseşte tonusul optim pentru continuarea studiilor, pentru multiplicarea descoperirilor din sfera istoriei religiilor, dar şi pentru roman, se va reîntoarce la roman înainte de a se întoarce în România. Eliade ţine să amintească că descoperirea unităţii culturilor arhaice a facut-o aici în India, că India i-a revelat modul de existenţă al acestor culturi. „Mi se părea că încep să înţeleg elementele de unitate ale tuturor civilizaţiilor ţărăneşti, care se întindeau din China şi Sud-Estul Asiei până în Mediterana şi Portugalia. Regăseam pretutindeni ceea ce am numit mai târziu „religiozitatea cosmică“, adică rolul capital al simbolului şi al icoanei, respectul religios al pământului şi al vieţii, credinţa că sacrul se manifestă direct prin misterul fecundităţii şi rînnoirii cosmice, iar nu prin evenimentele istorice.1522 Evident, civilizaţiile ţărăneşti europene fuseseră transfigurate de creştinism, dar creştinismul răsăritean şi mediteranean era în acelaşi timp şi o „liturghie cosmică“. Întruparea, moartea şi învierea lui Christos sanctificaseră, într-un anumit sens Natura. Lumea era din nou „bună“ , aşa cum fusese înainte de păcat. În ceea ce priveşte populaţiile ţărăneşti din India, pentru ele lumea nu era o „iluzie“ şi viaţa nu se reducea la un lanţ de suferinţe, aşa cum le prezentau filozofiile şi ascezele post-upanişadice.“1523 Este o descoperire importantă pe care Eliade ţine să o menţioneze, pentru că va sta la temelia noii sale viziuni de a interpreta şi înţelege civilizaţiile arhaice. Este totodată, susţine Eliade, şi un mod specific de existenţă a culturilor din sud-estul Europei, un mod care le conferă posibilitatea de a se înscrie între civilizaţiile lumii într-un mod specific, propriu. Eliade înţelege să indice care sunt sursele pentru viziunea sa de mai târziu, să arate cum a ajuns la valorizarea acestor civilizaţii arhaice şi devalorizarea istoriei care a produs civilizaţiile istorice.1524

Ultimul act al dramei indiene este începerea unui nou roman, Petru şi Pavel, romanul a două generaţii, generaţia războiului şi generaţia tânără, propria sa generaţie.1525 Eliade a fost fascinat de emisiunea sa ca romancier, aceea de a face portretul umanităţii chinuite a societăţii româneşti, a existat mereu la el această nostalgie a romanului realist solid, descriind medii sociale, lungi şi obiective conflicte sociale şi psihologice.1526

Întoarcerea acasă nu pare a fi un triumf, Eliade descoperă o lume care mergea înainte, care îşi găsea rosturile într-o devenire lentă. Trebuia să se reintegreze în acestă lume pe care o părăsise pentru aventura exemplară, care se dovedise a nu fi fost decât un eşec de proporţii. Încet, încet dialogul se reînoadă, vechile camaderii se reiau. Dar gestul cel mai important este al lui Nae Ionescu, îi va propune asistenţa la propria sa catedră, catedra de logică şi metafizică. Autobiografia insistă acum asupra prietenilor, asupra romanului sentimental complicat, şi asupra Criterionului care era principala întreprindere culturală a momentului a tinerei generaţii. Portretul Soranei Ţopa este magnific, unul dintre cele mai reuşite portrete feminine ale prozatorului Eliade.

În liniştea relativă a scenei culturale româneşti trebuia să vină lovitura unui trăznet, iar acesta nu va fi altul decât best-seller-ul eliadian al poveştii de dragoste dintre tânărul intelectual şi eremit şi Maitreyi. Şi de data acesta jurnalul va fi susţinătorul tramei romaneşti, pagini întregi din jurnal vor trece tale quale în roman, şi toate aceste fără nici un sentiment al regretului sau al pudorii. „Nu-mi dădeam seama, în acea seară, că hotărându-mă să scriu Maitreyi, îmi anulam şansa de a mă reîntoarce în India“.1527Cu toate acestea, Eliade va scrie romanul, demonul ficţiunii şi al „autenticităţii“, precum şi acela al grandorii vor unelti pentru aceasta. Maitreyi va fi publicat şi va fi lovitura de maestru al tânărului autor, va deveni celebru peste noapte. În tot acest timp Eliade părea a fi un personaj din propriile sale romane, era îndrăgostit de două femei şi incapabil să se decidă asupra uneia dintre ele. De aici, din acest paradox care demonstra condiţia sa privilegiată Eliade va trage concluzii interesante: „Într-un anumit sens eram mai apropiat de „magie“ decât de mistică. Încă din adolescenţă încercasem să anulez comportamentele normale, visasem o transmutaţie radicală a modului de a fi. Pasiunea mea pentru yoga şi tantra se datora aceloraşi nostalgii faustice. […]De abia mai târziu am înţeles că încercarea aceasta făcea şi ea parte din destinul meu, care îmi cerea să trăiesc „paradoxal“, în contradicţie cu mine însumi şi cu epoca mea, silindu-mă să exist concomitent în „Istorie“ şi dincolo de ea; să fiu viu, prezent în evenimente şi totodată inactual, ocupându-mă cu lucruri şi probleme aparent desuete, extraistorice; să asum modul românesc de a fi în lume şi totodată să trăiesc în universuri străine, depărtate, exotice; să fiu în acelaşi timp „autentic bucureştean“ şi „om universal“. Nu les extrêmes se touchent – ci coincidentia opositorum. Nu era, cred, aplecare spre extravaganţă şi paradox. Era mai degrabă, camuflat în incidente biografice şi creaţii de ordin cultural, modul meu de a fi religios în lume. Care e solidar atât cu religiozitatea „populară“ din Europa răsăriteană, cît şi cu experienţa religioasă de tip oriental sau arhaic. Aş putea merge mai departe şi spune că paradoxul coincidenţei contrariilor se regăseşte la baza oricărei experienţe religioase. Într-adevăr, orice hierofanie, orice manifestare a sacrului în lume ilustrează o coincidentia opositorum: un obiect, o fiinţă, un gest devin sacre – adică transcend lumea aceasta – continuînd totuşi să rămână ce-au fost până atunci: un obiect, o fiinţă, un gest; participă la lume şi totuşi o transcend“.1528 Lungul nostru citat este unul dintre cele