mai interesant momente autobiografice ale lui Eliade din întreaga sa proză autobiografică şi autoscopică. Este de altfel foarte interesant că Eliade lasă să apară aşa ceva, este drept, era în anul 1980, deci la senectute şi după ce era unanim recunoscut. Acest aparent şamanism deplin asumat, această conştiinţă atât de limpede a putinţei comunicării pe un plan transsenzorial şi transuman nu poate decât să impresioneze. Savantul se camuflează acum el însuşi, dispare în spatele acestui şaman fără nici o reţinere în a se exprima pe sine, în a se devoala fără nici o urmă de temă sau de mister. Eliade pare extrem de transparent aici în a asuma aceasta condiţie dincolo de tot ceea ce poate fi exprimat, narat sau dovedit. Eliade cred că face aici cu bună ştiinţă o confesiune paradoxală menită să atragă şi totodată să disperseze adepţi şi inamici. Eliade strecoară aici, ca şi în Încercarea labirintului câte ceva din ceea ce crede omul Eliade despre misterul lumii şi al prezenţei umane în lume. Cu toate acestea, trebuie să ne păstrăm circumspecţia, Eliade ne spune că această situaţie, pe care el o trăieşte, este un paradox, o hierofanie, o situaţie existenţială încărcată religios, o coincidenţă a contrariilor, care revelează un mod religios de a traversa situaţia existenţială, de a o anula ca eveniment istoric şi de a o repune ca semn şi realitate a trăirii unei alte dimensiuni. Deci nu este o speranţă religioasă, ci certitudinea trăirii unei situaţii religioase, a unei hierofanii care se manifestă prin paradox şi tensiune existenţială. Să citim din nou, cu atenţie: „De abia mai târziu am înţeles că încercarea aceasta făcea parte din destinul meu…“, deci avem un moment posterior trăirii situaţiei religioase, în care judecata îşi impune termenii definiţiei evenimentului şi a situaţiei, le confirmă ca evenimente destinale şi le încadrează în seria iniţierilor destinale, care îl vor conduce la o anumită trăire religioasă integrală a destinului personal. Acest mod personal este chiar trăirea paradoxală în orizontul continuu al epifaniei, a fi mereu prezent şi a fi mereu inactual, aceştia sunt termenii paradoxului epifanic care întemeiază fiinţa interioară a lui Eliade. Ce avem aici? Un cult al sinelui atins de grandoare, o scăpare dionisiac adolescentină, actul unui mistagog? Sau poate mai degrabă o liminară sinceritate a unui mistic genuin? Greu de decis! Dar nu cumva avem totuşi ceva mult mai simplu, mai direct, şi anume o definiţie asumată, transpusă în plan personal, a oricărei situaţii religioase, care pentru cei care o trăiesc, deci o experimentează şi o „cred“, nu se poate defini decât ca fiind paradoxală, reunind timpul prezent cu dispariţia oricărui timp, care este eternitatea. Deci nu o experienţă şamanică vizează memorialistul, ci mereu theoria care trebuie asumată existenţial, transpusă în planul trăirii personale, şi astfel orice om care trăieşte religios, trăieşte între dimensiuni şi în paradox. Această fiinţă care trăieşte religios în continuu paradox nu poate şti care pardox revelează o epifanie, dar poate bănui sau intui că această situaţie poate ascunde/revela o hierofanie. Pentru memorialist iubirea pentru cele două femei revela/ascundea o astfel de hierofanie, care marca definitiv şi modul religios de a exista în lume a lui Eliade. Dar nu era de altfel acest mod de a exista religios tocmai modul universal de a exista religios? Explicaţiile teoretice din ultima parte a fragmentului tocmai aceasta fac, dizolvă confesiunea în hermeneutică şi simbolistică universală, pentru că paradoxul epifanic este chiar situaţia religioasă prin excelenţă. Mai este ceva, această situaţie religioasă ţine, aş spune, de o sacralitate imanentă, de un transcendent care este mereu aici, mai degrabă un mediu al sacrului, decât o transcendenţă a unui Dumnezeu personal revelat de un Mântuitor. În acest sens, Eliade este coerent cu sine însuşi, cu modalitatea sa ultimă de a concepe dimensiunea sacrului pentru omul modern. „Modul meu de a fi religios în lume“ este modul universal de a fi religios în lume, Eliade nu transgresează teoreticul, explicativul şi exemplarul, nu face confesiuni şi nici nu se pune într-o ipostază de nesusţinut, Eliade nu este în acest context mistic, nu face decât să descrie un pattern pe care el l-a actualizat, l-a retrăit într-o anumită conjunctură existenţială. În fond, pentru omul religios sacrul nu poate fi decât cotidian şi obiectiv, deşi nu lipsit de ambivalenţă.

Criza sentimentală se prelungeşte şi se adânceşte, conjugată cu scrierea romanului Întoarcerea din Rai, creează realmente o criză existenţială pentru Eliade. Şi în această conjunctură Nae Ionescu îi este probabil sfătuitor, pentru că Eliade notează că a avut o lungă convorbire în septembrie 1933 cu acesta, care se întorsese din Germania şi era entuziasmat de revoluţia care se petrecea acolo. Cert este că Eliade se hotărăşte să taie nodul gordian, va trebui să se despartă de amândouă femeile, dar discuţia cu Nina Mareş îl hotăreşte într-altfel, va rămâne cu ea, purtând mereu regretul de a-i fi provocat Soranei Ţopa nefericirea. „Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a Mayei pentru a mă pierde; că departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi preţul pe care trebuia să-l plătesc“.1529 Alegerea lui Eliade pare a sta sub semnul sacrificiului de sine, a jertfei pentru celălalt, pentru împlinirea celuilalt, ceea ce pentru o alegere din dragoste este o motivaţie relativ dificil de înţeles. Invocarea din nou a vălului mayei, a ispitei magice care l-ar putea depărta din nou de realizarea propriului destin demonstrează încă o dată termenii în care Eliade înţelegea propria sa devenire. Momentul plecării din casa părinţilor, casa copilăriei şi adolescenţei sale, casa aventurilor sale fabuloase este sfâşietor pentru Eliade, părăsea casa certat cu propria sa familie, nemulţumită de „partida“ pe care o alesese, o funcţionară la Telefoane, îngândurat şi îndurerat, conştient că alesese calea cea mai grea, a sacrificiului pentru celălalt, nu atât