aceste mii de oameni să nu moară prea tineri. Că a trebuit ca ei să se îndrăgostească şi să se împerecheze până ce s-a ajuns la naşterea ta!

Acum, am impresia că te văd în faţa mea.

Nu, nu zâmbi. Fii natural. Lasă-mă să citesc mai adânc în tine. Eşti cu mult mai mult decât îţi închipui.

Nu eşti doar un nume şi un prenume, dotate cu o istorie socială.

Eşti 71% apă chioară, 18% carbon, 4% azot, 2% calciu, 2% fosfor, 1% potasiu, 0,5% sulf, 0,5% sodiu, 0,4% clor. La care se adaugă o lingură de diverse oligoelemente: magneziu, zinc, mangan, cupru, iod, nichel, brom, fluor, siliciu. Şi încă un vîrf de linguriţă de cobalt, aluminiu, molibden, vanadiu, plumb, titan, bor.

Iată reţeta existenţei tale.

Toate aceste materiale provin din combustia stelelor şi le poţi găsi şi prin alte părţi decât în propriul tău corp. Apa din care eşti alcătuit e similară cu cea care se găseşte în cel mai anodin ocean. Fosforul te face solidar cu chibriturile. Clorul e identic cu cel folosit la dezinfectarea piscinelor. Dar nu eşti numai atât.

Eşti o catedrală chimică, o construcţie uimitoare prin dozările, echilibrele şi mecanismele sale, de o complexitate aproape de neconceput. Deoarece moleculele tale sunt, ele însele, constituite din atomi, din particule, din quarkuri, din vid, totul legat laolaltă de forţe electromagnetice, gravitaţionale, electronice, a căror subtilitate te depăşeşte.

Şi, totuşi! Dacă ai reuşit să descoperi acest al doilea volum, înseamnă că eşti destul de isteţ şi că ştii deja multe lucruri despre lumea mea. Ce ai făcut cu cunoştinţele pe care ţi le-a oferit primul volum? O revoluţie? O evoluţie? Mai mult ca sigur că nimic.

Aşa că, acum, instalează-te confortabil ca să poţi citi ca lumea. Ţine-ţi spatele drept. Respiră liniştit. Relaxează-ţi gura.

Ascultă-mă!

Nimic din ceea ce te înconjoară în spaţiu şi timp nu e inutil. Nici tu nu eşti inutil. Viaţa ta efemeră are un sens. Ea nu duce într-un impas. Totul are un sens.

Eu, acesta care-ţi vorbesc, sunt degustat de viermi, în timp ce mă citeşti. Dar ce zic eu? Servesc ca îngrăşământ unor foarte tinere vlăstare de asmăţui, cât se poate de promiţătoare. Contemporanii mei n-au înţeles unde voiam să ajung.

E prea târziu pentru mine. Singurul lucru pe care îl pot lăsa e o urmă neînsemnată... cartea aceasta.

E prea târziu pentru mine, dar nu şi pentru tine. Te-ai instalat bine? Relaxează-ţi muşchii. Nu te mai gândi la nimic altceva în afară de Universul în care nu eşti decât un grăunte de praf.

Închipuie-ţi timpul accelerat. Te naşti, azvârlit din pântecele mamei aidoma unui vulgar sâmbure de cireaşă. Te îndopi cu mii de feluri de mâncare multicolore, transformând astfel câteva tone de vegetale şi de animale în excremente. Şi pac, ai şi murit.

Ce ai făcut cu viaţa ta?

Nu îndeajuns de mult, desigur.

Acţionează! Fă ceva, orice, poate doar un lucru mic şi neînsemnat, dar la naiba! Fă ceva în viaţă, înainte de a muri. Nu te-ai născut degeaba. Caută să descoperi pentru ce te-ai născut. Care este misiunea ta infimă?

Nu te-ai născut din întâmplare.

Fii atent, aşadar.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

 

 

 

7. METAMORFOZE

 

Nu-i place să i se spună ce trebuie să facă.

Omida mare şi păroasă, de culoare verde, neagră şi albă, se îndepărtează de libelula ce o sfătuieşte să fie atentă şi să se ferească de furnici, îndreptându-se spre capătul crengii de frasin.

Se mişcă prin târâre şi ondulare, mai întâi cele şase labe în faţă, pe care apoi cele zece labe posterioare le ajung din urmă graţie buclelor pe care le face cu corpul.

Ajunsă la marginea promontoriului, omida scuipă puţină salivă lipicioasă ca să-şi fixeze posteriorul şi se lasă să atârne, spânzurată cu capul în jos.

E foarte obosită. A terminat cu viaţa de larvă. Suferinţele ei se încheie. Acum, ori se metamorfozează, ori moare.

Sst!

Se înfofoleşte într-un cocon constituit dintr-un fir solid de cristal flexibil.

Corpul i se transformă într-o oală fermecată.

Aşteaptă ziua aceasta de multă, multă vreme. Atât de multă!

Coconul se întăreşte şi se face alb. Briza leagănă fructul ciudat, deschis la culoare.

Câteva zile mai târziu, coconul se umflă, ca şi cum ar fi pe punctul de-a scoate un oftat. Respiraţia îi devine mai regulată. Vibrează. O alchimie în toată regula se desfăşoară în interiorul său. Acolo, înăuntru, se amestecă nuanţe, ingrediente rare, arome delicate, parfumuri uimitoare, sucuri, hormoni, lacuri, grăsimi, acizi, ţesuturi, chiar şi cruste.

Totul se îmbină şi se dozează cu o precizie neasemuită, în scopul de-a crea o fiinţă nouă. Apoi, partea de sus a cojii se rupe. Din învelişul de argint iese o antenă timidă, care se desface ca un arc.

Silueta ce se iveşte din sicriul-leagăn nu mai are nimic comun cu omida din care provine.

O furnică, aflată prin împrejurimi, a urmărit momentul acesta sacru. La început fascinată de splendoarea metamorfozei, îşi ia apoi seama şi îşi aminteşte că, la urma urmei, nu e vorba decât de o pradă, drept pentru care porneşte în goană de-a lungul crengii, vrând să omoare minunatul animal înainte ca el s-o şteargă de acolo.

Corpul umed al fluturelui sfinx iese în întregime din oul original. Aripile se desfac. Culorile lor sunt splendide: pânze uşoare care strălucesc, fragile şi ascuţite la capete; brazde întunecate pe care apar nuanţe necunoscute: galben-fluorescent, negru-mat, oranj-aprins, roşu-carmin, purpuriu şi antracit-sidefat.

Furnica vânător îşi basculează abdomenul sub torace, în poziţie de tragere. În mira ei vizuală şi olfactivă apare fluturele.

Sfinxul îi observă prezenţa. E fascinat de capătul ascuţit al abdomenului ce-l ţinteşte, dar ştie totodată că de acolo poate ţâşni moartea. Or, el nu e deloc dispus să moară. Nu acum. Ar fi într-adevăr păcat.

Patru ochi sferici se fixează reciproc.

Furnica îl cântăreşte din priviri. E minunat, desigur, dar incubatoarele trebuie alimentate cu carne proaspătă. Nu toate furnicile sunt vegetariene, nici vorbă de aşa ceva. Aceasta ghiceşte că prada ei se pregăteşte să-şi ia zborul şi anticipează mişcarea, înălţându-şi organul de tir. Fluturele profită de acest moment ca să decoleze. Jetul de acid formic, deviat, îi străpunge aripile, formând un orificiu mic, perfect rotund.

Fluturele pierde puţin din înălţime,