Cărți «Dictionar De Magie Demonologie Si Mitologie Romaneasca descarcă top cele mai bune cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
ALA: în reprezentările mitologice ale românilor şi popoarelor balcanice este o fiinţă demonică patronând furtunile cerului. Cuvântul ala (hală) e de origine turano-balcanică şi înseamnă „şarpe, zmeu, balaur”. Dispune de o forţă nimicitoare considerabilă şi se caracterizează prin voracitate ieşită din comun. După cum arată B. P. Haşdeu, această imagine mitică a balaurului uranian e prezentă mai ales în sudul ţăriI. În Oltenia: „Balaurii, care aici se numesc şi ale, sunt crezuţi de popor a fi nişte duhuri rele ce se fac pe cer în timpul ploaiei, şi când se întâlnesc două ale – încep a se bate şi dărâmă tot ce întâlnesc în calea lor: astfel dezrădăcinează arbori, dau jos pătule şi coşeri, iau carăle ce se află la lucruşi le duc departe. Se zice că ale se fac din oameni care au duh necurat şi care în timpul furtunii se culcă adormind un somn greU. În acest interval sufletul celui adormit, făcându-se ală, se duce a întâmpina pe cealaltă ală, care este sufletul altei fiinţe din altă localitate şi se bat apoi amândoi” (Pleniţa, Dolj). In Banat: „Despre vânt se crede că este o hală sau balaur mare, care suflă numai pro o nare de nas, căci de ar sufla pre amândouă, ar prăpădi tot pământul” (Etym. Mag, 678).
ALBIA: Această piesă nelipsită din inventarul unei gospodării tradiţionale, pe lângă rosturile ei utilitare, avea şi multiple funcţii magice şi ritualice. Albia, după cum atestă şi sinonimele sale din limba română (covată, copaie, scaldă, troacă, moldă, ostavă, căpistere), avea mai multe funcţii în gospodărie. Ea servea, înainte de toate, ca vas de spălat rufe sau de scăldat copilul. Era recipientul în care se frământa şi se lăsa să se dospească aluatul pentru pâine. Fapt semnificativ pentru determinarea conotaţiilor sale simbolice şi a rosturilor magice este şi acela că mamele de la sat foloseau albiile drept leagăn pentru copii: „Sătenii leagănă pe prunci în albie. De aici expresiu-nea: din aZbie=din cea mai fragedă vârstă (B. P. Haşdeu, Etym. Mag., 740).
Toate aceste trei întrebuinţări ale albiei se intersectează, se suprapun şi se potenţează în planul semnificaţiilor etno-culturale. Albia unui râu se numeşte şi matcă, de aceea, nu întâmplător, covată e asociată principiului feminin, pântecului matern. Astfel, în satele bucovinene se credea că trecerea peste o covată în care s-a scăldat un copil alungă sterilitatea; moaşa le îndeamnă pe femeile ce au asistat la prima scaldă a copilului astfel: „Hai săriţi peste covată, /S-aveţi şi voi câte-o fată, /Dar săriţi cam năltişor, /S-aveţi şi câte-un ficior” (S. FI. Marian, Naşterea, 267). Femeilor care vor să aibă o fată li se recomandă să şadă pe o albie. Grăitoare, în acest context, este prezenţa albiei în obiceiul pre-marital, denumit baterea tercului: „in seara de Sf. Vasile (Anul Nou) fetele se adună într-o casă pentru a bate tercul. Una din ele aduce o pisică albă pe care o ascunde sub o covată. După aceea, toate fetele se aşează în genunchi în jurul covatei pe care o bat cu vergele de răchită (salcie) câteva minute, apoi pisica, văzându-se liberă, se. Aruncă printre fete. Fetele care au fost atinse de pisică se vor mărita chiar în iarna aceea” (Izvoraşul, nr. 6, 1930, 10). Albia, în care se frământă, dospeşte şi creşte aluatul, prin mecanismele magiei simpatetice şi ale celei contagioase, apare în gândirea populară şi drept un stimulent magic al creşterii copilului, de unde şi preferinţa ţăranilor de a o folosi drept leagăn pentru pruncul nou născut. La aceasta contribuie, desigur, şi faptul că albia e făcută (scobită) din lemnul unui arbore consacrat, iar umbra strămoşului dendromorf planează deasupra acestor procese tainice de creştere a pâinii şi dezvoltare a copilului. Albiile se făceau mai ales din lemn de tei – copacul sfânt şi matern al daco-românilor: „Covă-ţica în care se scaldă copilul să fie din lemn de brad sau tei. Dacă se scaldă în covată de arin, copilul va petrece tot timpul intre străini” (A. Gorovei, Credinţi, 62). Probabil că unele însuşiri magice ale albiei tradiţionale se datorau şi faptului că meşteşugul sculptării lor era, pe vremuri, un apanaj al ţiganilor – fiinţe cu atribute demonice: „Fabrica-ţiunea albiilor e o specialitate a ţiganilor rudari, pe care până astăzi în unele locuri poporul ii numeşte albieri sau ălbieri (B. P. Haşdeu, Etym. Mag, 740). Un gen de sacrali-tate a albiei, ca simbol al purităţii sau ca obiect ritual ce favori zeaza înmulţirile şi creşterile, il relevă şi anumite interdicţii în mânuirea ei, precum şi prezenţa ei în magia pre-maritală: „Să nu cerni făină în covată de sus, că-i rău„ (A. Gorovei, Credinţi, 84); „Scăldătoarea copiilor
—~ ^t nu-i bine s-o dai noaptea afară„; „Scăldătoarea noului născut să nu se arunce pe foc” (ibidem).
ALBINA: Această „goangă” făcătoare de miere e considerată, la români, ca şi la multe alte popoare alo lumii, fiinţă „sfântă” şi un fel de totem sau divinitate zoomorfă, solară şi pirică. Posedă o vastă gamă de valori simbolice, printre care figurează hărnicia, truda, viaţa comunitară exemplară, înţelepciunea, elo-cinţa, poezia, justiţia, nemurirea şi regalitateA. În foarte multe tradiţii culturale, inclusiv la români, e incarnarea sufletului celor drepţi: „Albine când visezi – sunt suflete, cer de pomană (E. IXT.- Voronea, Datinile, 1176). Textele mitologice româneşti vorbesc despre rolul demiurgic al albinei, care participă, împreună cu Dumnezeu şi cu ariciul, la zidirea lumii, evidenţiind, totodată, rolul ei de mediator intre lumea de aici şi lumea de dincolo (cf. Mihai Coman, Cosmogonii ascunse. Albina şi miracolul mierii, „Vatra„1, nr. 1, 1984 p. 11). Prezenţa acestei insecte cu un simbolism preponderent benefic într-un bestiar magic este motivată mai cu seamă prin
