însuşirile ei ora-j culare, precum şi prin actele magice pe care le implică stupăritul tradiţional, menite să apere roiurile de, albine şi să sporească productivitatea lor. Coşniţele sau ştiubeile erau scoase de la iernat numai în anumite zile „puternic marcate„ în calendarul poporului: Măcmici (9 martie),: Alexii (17 martie) sau Bunavestire (25 martie). În Bucovina această ope-j raţie se efectua numai într-o zi de/joi, în perioada de creştere a lunii (S. FI. Marian, Insectele, 148). Ritualul implica acte de purificare cu foc şi apă: „Când scot albinele pentrui „. *”., j. ^ ^„„ucu ptr^tţ; UI1 se face de regulă prin frecarea a două lemne uscate de brad şi care se atârnă la intrarea în prisacă„ (ibi-dem). Purificarea stupilor se făcea prin stropirea lor cu apă sfinţită (aghiazmă). Pentru a le feri de orice influenţă a spiritelor rele, de luare a manei sau a unui alt tip de „furtişag„ drăcesc se afumau cu tămâie, se ungeau cu fierturi din florile cele mai căutate în medicina populară; la intrarea albinelor în ştiubei se punea coasa ce fusese ţinută sub faţa de masă în timpul cinei rituale din Ajunul Crăciunului (E. N.-Voronca, Datinile, 1178). Spre a avea multă miere de albine „este bine a le lăsa să iasă afară în ziua de Bunavestire, printr-un gâtlan de lup, ş-apoi ele devin foarte rele, ucid albinele vecinilor şi le fură mierea„ (A. Goro-vei. Credinţi, 3). Recoltatul mierii de albine, retezatul sau tunsul stupilor era fixat de tradiţie fie la Sfântul Ilie (20 iulie), fie la Macovei (1 august) şi la Probajenie (6 august). Pregătirea stupilor pentru iernat începea la 14 septembrie, de Ziua Crucii (înălţarea Sfintei Cruci), dată de hotar dintre vară şi iarnă, când se credea că pământul se închide pentru insecte şi reptilE. În felul acesta, albina apare ca un reglator sau „dispecer” mitic al calendarului popular, încât se poate vorbi de existenţa unui calendar apicol în folclorul şi în etnografia românească (I. Ghinom, Vârstele timpului, 218-223).

  ALEODOR-lMPAEAT: Apare ca personaj mitologic în basmul lui Petre Ispirescu sub acest nume, care, împreună cu isprăvile, cu însuşirile morale şi trăsăturile fizice il plasează în galeria eroilor de tipul lui Făt-FrumoS. În basmul amintit, el luptă cu spiritul demonic „Jumătate-de-Omcălare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop”, dar nu-1 biruieşte; acesta, il trimite să-i aducă pe fata lui Verdeş-impă-rat. După multe peripeţii, el obţine fata, care refuză insă să se căsătorească cu monstrul şi-1 preferă pe Aleodor, care devine, totodată, stăpânul teritoriului lui Jumătate-de-Om. B. P. Haşdeu, care analizează acest basm şi numele eroului, face trimitere la un etimon grecesc Heliodorus, purtat de un sfânt din secolul al PV-lea (Heliodorus din Dalmaţia), precum şi de un faimos vrăjitor din Sicilia care a trăit în secolul al V-lea şi s-a numit Eliodora. Insă marele savant observă, nu fără temei, că legenda celor două personaje nu avea cum să ajungă până la români. Credem că numele lui Aleodor (Alio-dor) face parte din paradigma personajelor mitice sau legendare româneşti de tipul lui Alimoş (ali+moş), Alimor (ali-f-mor). Primul component al numelui aii (întâlnit în aria balcanică şi est-europeană, înseamnă. Roşu„ şi „şarpe„, iar odor, existent în română, cât şi în sârbo-croată, înseamnă şi „copil„. Cum roşul se asocia cu focul htonian şi cu cel solar, fiind şi epitet cu sensul de „. Frumos”, numele acestui personaj, şi din punct de vedere etimologic, este sinonim cu Făt-Frumos.

  ALESUL: Sărbătoarea păstorilor la români, care cădea în 22 aorilie şi forma, împreună cu Săngiorzul (Sf. Gheorghe), ce urma a doua zi, cea mai importantă şi poate cea mai încărcată de semnificaţii şi de elemente precreştine sărbătoare populară de primăvarĂ. În întregul spaţiu carpato-balcano-italic, având prelungiri în zona Caucazului şi în Peninsula Iberică, aceste zile de primăvară, când Soarele intra în zodia

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească iV

  Cu o zi înainte (in după-amiaza de 21 aprilie), femeile prepară aşa-zisa unsoare sau untura de oi pe dosul scaunului (orice obiect răsturnat capătă însuşiri magice) pe care o trimit păcurarilor „ca să o aibă pe apu-nerea soarelui, pentru că atunci pornesc fermecătoarele care iau mana oilor nemulse” (idem, 231). Reţeta preparării acestui antidot magic e destul de complicată, deoarece are în componenţa sa următoarele ingrediente: untură de porc negru, ai,. Laptele câinelui, boz, leuştean, pelin, scai, urzică, frunze de salcă cu mâţişori. Cu acest preparat miraculos, având funcţii „apărătoare” şi „sporitoare”, se unge ugerul oilor la prima mulsoare. Păcurarul sade neapărat pe o piatră – străvechiul simbol litomorf al strămoşului mitic. Dacă noaptea li se dă oilor drumul să pască, atunci păstorii buciumează toată noaptea, ştiut fiind că sunetul acestui instrument magic alungă„ toate spiritele relE. În dimineaţa zilei de 22 aprilie, păcurarul cel mare (vătaful, baciul) aduce ramuri verzi de salcie, fag şi rug pe care le pune la uşă şi pe gardurile strungii, aceasta devenind o adevărată „cetate„ (aşs se numeşte, de fapt, strunga), apărat! De strămoşi. Nelipsit este şi ritul de purificare a turmelor prin trecere” lor prin foc şi fum, în seara Alesului. Riturile de stimulare a „sporului2 la oi sunt practicate mai ales în momentul sosirii la stână a femeilor („găletâreselor”). Ele vin cu vasele descântate şi purificate aducând t un colac ritual, numit colacul oiloi preparat din grâu curat şi uns CL gălbenuş de ouă. In general, la toate popoarele agro-pastorale se poate teonstata prezenţa ouălor (simbolul fecundităţii), mai ales prăjite cu untură, când devin şi un simTaurului.

  — Marcau începutul anului pastoral. In 21 aprilie romanii o cinsteau pe zeiţa Pales, străvechea patroană a păstorilor, în special a oierilor. Ea se numea şi Pastoricia, iar sărbătorii în sine ii spuneau Pa-lilia. I se aduceau numeroase ofrande. Zeiţa era considerată ocrotitoarea Romei, căci ziua ei era socotită drept dată a fondării cetăţii eterne. Sărbătoarea Palilia conţinea o seamă de elemente, pe care le descoperim aproape intacte şi Ia ciobanii români, din toate părţile ţării şi la cei aflaţi dincolo de hotarele actuale ale României.

  Numele iniţial al sărbătorii probabil că s-a pierdut, deoarece cuvântul Alesul, ca şi unele variante locale (Odămire, Înţărcare, Sâmbra Oilor) pare mai